Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

luni, noiembrie 16, 2009

Păcatul omiterii


În chiar prima zi a Postului Naşterii Domnului, Duminica a XXV-a după Rusalii, avem prilejul de a ne întâlni cu unul dintre cele mai cunoscute personaje din pildele Mântuitorului, samarineanul milostiv. Parabola o găsim în Evanghelia după Luca (X, 25-37) şi este familiară celor ce parcurg paginile Sfintei Scripturi, dar şi celor ce participă cu regularitate la săvârşirea Sfintei Taine a Maslului (este chiar prima din cele şapte pericope evanghelice citite).
De cele mai multe ori, obişnuim să vorbim de samarinean, de bunătatea lui, de grija lui faţă de cel suferind, de felul în care reuşeşte să depăşească barierele xenofobiei şi ale dispreţului faţă de reprezentantul unui neam duşman. Ştim că acel samarinean este icoana Mântuitorului Hristos, iubirea Lui de neînţeles ia chipul delicateţei cu care milostivul din parabolă are grijă de cel tâlhărit. Hristos, Care nu doar că sare în ajutorul nostru când suntem răpuşi de nevoi concrete, de foame, de lipsuri, de necazuri, ci şi ne redă lumina vieţuirii într-o casă primitoare, într-un mediu propice însănătoşirii şi creşterii noastre. Pentru că aşa cum samarineanul închipuie pe Hristos şi cel tâlhărit pe noi, cei căzuţi şi răpuşi de păcate şi nevoi, aşa şi răpitorii sunt imaginea diavolului care doreşte pieirea noastră, rătăcirea şi jefuirea noastră, abaterea noastră de la drumul dorit şi moartea spirituală. Iar casa de oaspeţi nu este altceva decât Biserica, locul mântuirii, salvării, în care fiecare bolnav, fiecare rănit, fiecare tâlhărit îşi găseşte leacul potrivit, sălaşul de odihnă şi este repus pe drumul vieţii. Iar cei care îl îngrijesc sunt preoţii, cei care, primind doi dinari (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie), au grijă în veac să transmită harul tămăduitor al Doctorului sufletelor şi trupurilor prin Sfintele Taine. Şi momentul întoarcerii samarineanului milostiv închipuie vremea Judecăţii de Apoi, când Fiul lui Dumnezeu va judeca neamul omenesc. Mai sunt, însă, două personaje pentru care trebuie să zăbovim, preotul şi levitul, care îl ignoră pe cel căzut.
Sfânta Evanghelie spune că „Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături“ (v. 31-32). Se poate observa că cele două fraze sunt aproape identice. Amândoi treceau „din întâmplare“, amândoi „l-au văzut“ pe cel rănit şi ambii au trecut pe alături. Nu vi se par cunoscute situaţiile acestea? De câte ori nu aţi văzut episoade asemănătoare în tramvai, la colţ de stradă, în magazine, în intersecţii sau în câte şi mai câte alte locuri? De câte ori „întâmplarea“ nu ne-a făcut „să vedem“ anumite lucruri şi forul nostru interior să decidă picioarelor să meargă mai departe, „pe alături“? Din grabă, din dorinţa de a ajunge în altă parte, pentru că vrem să nu întârziem la serviciu, pentru că ne este jenă sau teamă. Remarcăm, însă, că nici de preot sau de levit nu ni se spune că din anumite motive nu s-ar fi oprit. Nu, pur şi simplu au trecut pe alături. De ce? Pentru că nu contează. Pentru că atunci când cineva este la pământ, când unul dintre semenii tăi îţi solicită ajutorul, orice altceva trece pe locul secund. De aici, putem extrage câteva concluzii.
Nici o întâmplare nu este „întâmplătoare“. Orice fapt aşezat în faţa noastră de Cel de Sus este o şansă pentru fapta cea bună, orice sărman pe care îl vedem este o oportunitate de îmbogăţire a noastră, orice rănit este ocazia tămăduirii noastre. Preotul şi levitul din Evanghelie nu au înţeles că, trecând pe alături de omul acela tâlhărit, ei au ocolit întâlnirea cu Dumnezeu. Grăbindu-ne să ajungem la serviciu, ruşinându-ne de ipostaze care nu ne-ar face cinste sau grăbind pasul la apelul de ajutor al cuiva ratăm asemănarea cu samarineanul milostiv. Ignoranţa este duşmanul tuturor virtuţilor şi cred că dacă nu te poate sensibiliza durerea aproapelui tău, lacrimile lui, cu greu poţi fi numit om. A nu face binele e la fel de rău cu a face răul. Păcatul omiterii aproapelui de la binele pe care „l-am fi putut face“ este unul care nu trebuie uitat în momentul plecării genunchilor la scaunul spovedaniei. „Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu spun că cerul ar fi aşa de ieftin, dar Stăpânul este bun şi îndurat faţă de cei milostivi. N-aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, daţi o pâine şi veţi primi raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi lua fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi, chiar de veţi tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea. Milostenia se va ridica şi va mijloci pentru voi. Îndurarea faţă de oameni este răscumpararea sufletului“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

joi, noiembrie 12, 2009

Ridicarea Episcopiei Buzăului şi Vrancei la rang de Arhiepiscopie

Duminică, 8 noiembrie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, va oficia slujba de sfinţire a altarului noii Catedrale episcopale cu hramul Înălţarea Domnului din municipiul Buzău şi Sfânta Liturghie la sfârşitul căreia va avea loc ceremonia de ridicare a Episcopiei Buzăului şi Vrancei la rang de Arhiepiscopie. Ziarul Lumina ne prezintă istoria eparhiei Buzăului şi Vrancei printr-un amplu articol semnat de pr. Costică Panaite pe care îl redăm în continuare:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 19 iunie 2009, a aprobat ridicarea mai multor episcopii la rangul de arhiepiscopii, implicit acordarea titulaturii de arhiepiscop chiriarhilor episcopiilor care au fost înălţate la rangul de arhiepiscopii. Prin urmare, s-a aprobat ca Episcopia Buzăului şi Vrancei să fie înălţată la rangul de arhiepiscopie. Hotărârea reprezintă un gest de apreciere din partea actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, şi a celorlalţi membri ai Sfântului Sinod pentru trecutul Eparhiei de la Curbura Carpaţilor, pentru rolul ierarhilor buzoieni în lucrarea pastoral-misionară, în viaţa publică, în cultura şi spiritualitatea ortodoxă românească, dar, nu în ultimul rând, pentru realizările din ultima vreme datorate Chiriarhului acestei eparhii, Preasfinţitul Părinte Episcop Epifanie.
Hotărârea Sfântului Sinod este, indiscutabil, motiv de ... Pentru mai multe detalii dati click aici

Slavă Domnului pentru toate!
Pr. Marcel Panait

VANIA ATUDOREI, microbiologist - DEMASCAREA MINCIUNII GRIPEI PORCINE

VANIA ATUDOREI,
microbiologist, specialist de top in Canada -
ADEVARUL NEPLACUT DESPRE INDUSTRIA FARMACEUTICA ROSTIT DE UN INSIDER.
Click aici pe DEMASCAREA MINCIUNII GRIPEI PORCINE!

marți, noiembrie 03, 2009

A FI SAU A NU FI


de Savatie Bastovoi

Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.
Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului.
Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.
Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.
Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.
Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.
Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le-ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează.
Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.
Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.
Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei?
Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.
Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea.