De ce se dezleagă la peşte în perioada Penticostarului

Miercurea şi vinerea, în perioada Penticostarului (cuprinsă între Învierea Domnului şi Duminica Tuturor Sfinţilor - prima după Rusalii), este „dezlegare la peşte“. Aceasta reprezintă o problemă liturgică de actualitate, deoarece interesează pe mulţi dintre credincioşii Bisericii noastre, în primul rând pentru faptul că această precizare liturgică a fost generalizată şi introdusă în mai toate calendarele bisericeşti, începând din acest an. Lămuririle tipiconale indicate în „Rânduielile bisericeşti“, precum şi celelalte menţiuni (ca de pildă, „dezlegările la peşte“) din calendarul bisericesc au drept scop uniformizarea rânduielilor liturgice, menţionate de altfel în diverse tipicuri, cărţi bisericeşti sau de slujbă.

Gândirea strălucită a Sfinţilor Părinţi poate fi sesizată chiar şi în modul în care aceştia au ştiut să aşeze rânduiala postului, plecând tocmai de la praznicul care aduce cu sine îndulcirea din toate „bunătăţile cele pământeşti“ (cf. „Rânduiala mesei“, în Ceaslov, Bucureşti: EIBMBOR, 2001, p. 133), şi anume Învierea Domnului. Cât de uluitoare sunt îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur din „Cuvântul de învăţătură“ din „Sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru“: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat (...). De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata (...), intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte“. (Penticostar, Bucureşti: EIBMBOR, 1999, p. 24-25). Dacă observăm cu atenţie rânduiala Postului Mare (care precedă Paştile), dar şi modul postirii în perioada Penticostarului (care începe cu Învierea Domnului), vom constata că cele două rânduieli liturgice sunt reglementate în funcţie de importanţa covârşitoare a marelui praznic. Cele legate de Postul Mare au în vedere pregătirea specială pentru întâmpinarea cuviincioasă a Învierii Domnului, iar cele din perioada Penticostarului scot în evidenţă bucuria imensă care cuprinde întreaga făptură odată cu Învierea. Asprimea Postului Mare pe de o parte, precum şi „mângâierea“ din perioada Penticostarului (modul mai puţin aspru al postirii şi „dezlegările la peşte“, miercurea şi vinerea) pe de alta îşi găsesc raţiunea în afirmaţia Mântuitorului: „Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, de asemenea şi ai fariseilor. Iar ai Tăi mănâncă şi beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile“ (Lc. 5, 33-35). Aşadar, am putea afirma că motivul primordial în baza căruia Sfinţii Părinţi au rânduit „dezlegările la peşte“ miercurea şi vinerea, în perioada Cincizecimii, adică până la Înălţarea Domnului şi apoi până la Cincizecime şi Duminica Tuturor Sfinţilor, îl reprezintă tocmai răspunsul Mântuitorului către cărturari şi farisei (cf. Lc. 5, 33-35). De altfel, cele patruzeci de zile până la Înălţare sunt ultimele zile în care Mântuitorul - Mirele Bisericii - mai este împreună cu apostolii pe pământ.

Unitate în diversitate

Faptul că toţi fiii Bisericii sunt chemaţi să se bucure de Înviere (atât cei ce s-au ostenit, cât şi cei ce s-au ostenit mai puţin sau chiar deloc), după cum aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndreptăţeşte să susţinem că diversele tendinţe, potrivit cărora „dezlegările la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii (indicate de râduielile bisericeşti) ar privi numai pe aceia care s-au ostenit şi au ţinut tot Postul, nu sunt deloc îndreptăţite. Trebuie să amintim că, Biserica noastră a statornicit întotdeauna rânduielile sale cu dreaptă socoteală şi cu iconomie (pogorământ), spre a trezi în conştiinţa credincioşilor marea grijă şi iubire a lui Dumnezeu pentru om. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm râvna acelor credincioşi ai Bisericii, care, din diferite motive sau poate din dorinţa de a păstra „vechea pravilă“, aleg să ţină rânduiala postului, chiar şi în aceste zile de dezlegare. Atitudinea acestora din urmă, dar şi aceea a credincioşilor care, potrivit indicaţiilor din calendarul bisericesc, „dezleagă la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii, sunt lămurite magistral de către Sfântul Apostol Pavel, care ne arată adevărata semnificaţie a postirii: „Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu“ (I Cor. 8, 8-13) (Apostolul din Duminica a XXXV-a după Pogorârea Sfântului Duh, a Lăsatului sec de carne). Ceea ce este foarte important de menţionat în acest context este că libertatea credincioşilor de a alege una dintre cele două căi ale postirii trebuie să fie prin excelenţă rod al iubirii aproapelui, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „... şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade...“ (Romani 13, 14; 14, 1-4) (Apostolul din Duminica Lăsatului sec de brânză).

„Rânduielile bisericeşti“ din calendar

Calendarul bisericesc, ca principiu liturgic, care hotărniceşte limitele în care se desfăşoară viaţa liturgică a credincioşilor (monahi şi mireni), conţine o seamă de precizări tipiconale şi rânduieli bisericeşti care au drept scop uniformizarea rânduielilor liturgice, menţionate de altfel în diverse tipicuri, cărţi bisericeşti sau de slujbă. Iniţiativa uniformizării rînduielilor şi practicilor liturgice ale Bisericii noastre este îmbucurătoare şi ea vine să împlinească nevoile credincioşilor dornici de a cunoaşte pravila bisericească, de vreme ce aceştia nu mai au la îndemână şi nu mai pot cerceta lesne tipicurile şi diferitele cărţi de cult sau pravile bisericeşti. Uniformizarea cultului implică, pe de o parte, păstrarea uniformităţii în tipic, iar pe de alta respectarea rânduielilor tradiţionale, principii de care Sfinţii Părinţi au ţinut întotdeauna seamă, pentru a nu se crea confuzii în rândul credincioşilor. De asemenea, Biserica a căutat dintotdeauna să îi pună în temă pe credincioşi, prin diferite mijloace şi metode, ori ce câte ori a îndreptat şi generalizat practici liturgice şi rânduieli bisericeşti. În ceea ce priveşte uniformizarea precizărilor tipiconale legate de zilele când are loc „dezlegare la peşte“, aceasta s-a făcut în calendarul bisericesc sub diferite forme: atât prin menţionarea directă, între paranteze, „dezlegare la peşte“ sau utilizând ca semn grafic un peşte (semnificaţia acestui semn va fi redată în unele calendare într-o legendă). În unele calendare bisericeşti (de perete) din acest an, „dezlegările la peşte“ sunt indicate sub ambele forme. Trebuie să amintim că îndrumările privind „dezlegările la peşte“, în perioada Penticostarului, nu apar în calendarele bisericeşti vechi, deoarece credincioşii Bisericii noastre erau bine informaţi, având acces la tipicuri şi cărţile bisericeşti care cuprindeau aceste îndrumări tipiconale.

Actualitate şi uniformizare

Referitor la precizarea „dezlegare la peşte“ pe care o întâlnim în calendarul bisericesc, din păcate nu s-a scris foarte mult, deşi modul înţelegerii ei a fost unul diferit. Spunem aceasta gândindu-ne în primul rând la indicaţiile consemnate în calendarele diferitelor eparhii, în sensul că unele precizează anumite zile când „se dezleagă la peşte“, altele nu. Ceea ce este însă foarte important de subliniat este faptul că modul înţelegerii acestei precizări liturgice este unul esenţial şi că uniformizarea acestuia era necesară, fapt pentru care, începând cu acest an, mai toate calendarele bisericeşti conţin îndrumări exacte privind „dezlegările la peşte“ din cursul anului bisericesc.

De altfel, Biserica a gândit şi a pregătit prin măsuri corespunzătoare nu atât introducerea acestor precizări, cât mai ales generalizarea acelor rânduieli pe care mănăstirile, dar şi mare parte dintre preoţii de mir, cunoscători ai pravilei bisericeşti, le-au păstrat dintotdeauna, cum ar fi, de exemplu, „dezlegările la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii, potrivit Tipicului celui Mare al Sfântului Sava.

Principiul iconomiei în Biserică

Despre „dezlegările la peşte“, indicate în aşa-numitele „rânduieli bisericeşti“, ar trebui să spunem că ele fac parte dintre acele rânduieli care au la bază în primul rând principiul iconomiei (pogorământului), pe care Biserica îl aplică în anumite împrejurări. Cu toate acestea, anumite precizări tipiconale nu au fost aplicate şi înţelese la fel în toate mănăstirile, lăsând astfel stareţilor posibilitatea de a hotărî în privinţa lor. În ceea ce priveşte „dezlegarea la peşte“ în miercurile şi vinerile din perioada Penticostarului, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, Ceaslovul cel Mare, Penticostarul, precum şi alte cărţi bisericeşti amintesc în unanimitate că, pentru monahi, „dezlegare la peşte“ se face în fiecare luni din această perioadă, în miercurea înjumătăţirii Praznicului Cincizecimii şi la odovania Praznicului Învierii (miercuri înainte de Înălţare). Toate aceste dezlegări (pogorăminte) au la bază principiul iconomiei şi ele au fost arătate în chip limpede de Părinţii Bisericii; este vorba de ceea ce cărţile de cult numesc „mângâierea fraţilor“. În baza aşa-numitului principiu al iconomiei, dar şi al unui alt principiu („cum vrea cel mai mare“), stareţii mănăstirilor puteau „dezlega la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii şi pentru monahi, lucru pe care, de altfel, îl exprimă lămurit şi Tipicul Sfântului Sava: „... iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii“. Aceşti „unii“ îi include în primul rând pe aceia care puteau să hotărască în privinţa acestor „dezlegări la peşte“, adică pe stareţii mănăstirilor.

Tipicul cel Mare al Sfântului Sava

Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, tipărit la Iaşi, în anul 1816, în limba română, dar cu caractere chirilice (reeditat la Suceava, în anul 2002) este cea mai importantă carte bisericească în care sunt menţionate „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului. De aici, aceste îndrumări liturgice vor fi preluate mai pe urmă şi de alte cărţi bisericeşti: „Iar în miercurile şi vinerile toatei Cincizecimi dezlegăm călugării la untdelemn şi la vin, iar mirenii şi la peşte. Afară de miercurea înjumătăţirii şi de miercurea odovaniei Paştilor, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la vin, iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii“ (Tipicon, Suceava - Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Editura „Bucovina Istorică“, 2002, p. 46). „Dezlegările la peşte“ au la bază un principiu pe care îl găsim, de asemenea, în Tipicul Sfântului Sava, şi anume: „când la monahi este dezlegare la vin şi la untdelemn, la mireni este dezlegare şi la peşte“.

Ceaslovul cel Mare

După Tipicul Sfântului Sava, Ceaslovul cel Mare este cartea de cult care lămureşte cel mai bine rânduiala „dezlegărilor la peşte“ din perioada Penticostarului: „Deci, sosind strălucita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se face dezlegare la toate cele de hrană, până în Duminica Tomei, adică monahii dezleagă la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne. Apoi, de luni după Duminica Tomei, până în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, lunea se mănâncă peşte, şi miercurea şi vinerea untdelemn, iar mirenii şi peşte. Iar în miercurea înjumătăţirii praznicului şi a odovaniei Paştilor, dezlegăm cu toţii la peşte. Iar din Duminica Pogorârii Sfântului Duh, până în Duminica tuturor Sfinţilor, dezlegăm în toate zilele la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne“. (cf. Ceaslovul cel Mare, Alexandria: Editura Biserica Ortodoxă, 2003, p. 772)

Printre cărţile bisericeşti care conţin precizări legate de „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului, se numără şi cartea de cult folosită de strană în această perioadă - Penticostarul. Din păcate, el nu precizează foarte exact rânduiala cu privire la aceste dezlegări. „Miercuri, în săptămâna a patra după Paşti - înjumătăţirea Praznicului Cincizecimii“ (Penticostar, p. 150), se menţionează: „La masă se face mângâiere fraţilor“ (Penticostar, p. 165). Această precizare nu aminteşte dacă este sau nu „dezlegare la peşte“. „Miercuri, în săptămâna a VI-a după Paşti - odovania Praznicului Paştilor“ (Penticostar, p. 236), întâlnim singura menţine clară privind dezlegarea la peşte în perioada Cincizecimii: „În mănăstiri, la masă se face fraţilor mângâiere mare, cu peşte“ (Penticostar, p. 243). O ultimă carte bisericească care aminteşte de „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului este Îndrumătorul bunului creştin: „2. Dezlegări la peşte (...) precum şi în zilele de miercuri şi vineri dintre Duminica Tomei şi a Tuturor Sfinţilor“ (arhimandrit Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunului creştin, Mânăstirea Sfântul Nicolae-Sitaru, 1997, p. 56). Indicaţiile Îndrumătorului sunt, de fapt, o preluare a rânduielilor prevăzute de Tipicul Sfântului Sava.

▲ Rânduiala postului, în viziunea Bisericii

Rânduiala postului în Biserica Ortodoxă se fundamentează în primul rând pe îndrumările Sfinţilor Părinţi, care au căutat să pună în armonie principiile credinţei creştine cu acelea ale trăirii duhovniceşti. Această rânduială a fost aşezată şi în calendarul bisericesc din două motive: pentru a scoate în evidenţă importanţa ei capitală, dar şi din dorinţa de a-i face părtaşi cunoaşterii ei pe credincioşii Bisericii. Precizările liturgice legate de zilele în care se dezleagă la peşte ţin, fără îndoială, tot de rânduiala postului şi de modul în care Părinţii au înţeles postul, adică de faptul că el reprezintă o unitate, un întreg, care nu-şi pierde integralitatea prin aceste dezlegări. Cu alte cuvinte, nu se posteşte fragmentat. Mai mult chiar, în concepţia lor, peştele este considerat ca mâncare de post în aceste circumstanţe. Structurile actuale ale posturilor nu pot fi gândite, din păcate, în alt mod, în sensul că nu se poate afirma că postim până la o anumită dată, apoi dezlegăm postul, iar după o zi iarăşi începem a posti. Viziunea integrală asupra postului, inclusiv menţiunile legate de „dezlegările la peşte“, îşi au fundamentul în „hotărârile canonice privitoare la posturi, care nu au caracter de dogmă, adică nu trebuie privite ca nişte reguli absolut neschimbate şi eterne, ci fac parte din normele bisericeşti cu caracter moral-disciplinar care au fost formulate de autoritatea bisericească în funcţie de nevoile, împrejurările şi evoluţia vieţii religios-morale a credincioşilor şi care pot fi deci anulate, modificate sau atenuate de aceeaşi autoritate, la nevoie“, potrivit pr. prof. Ene Branişte.

▲ „Mângâierea duhovnicească“ sau măsura desăvârşirii, în spiritualitatea răsăriteană

Un alt aspect fundamental al spiritualităţii răsăritene, care vine să întărească practica Bisericii noastre în ceea ce priveşte atât dezlegarea postirii, cât şi „mângâierea fraţilor“, se referă la faptul că Părinţii pustiei, care trăiau singuri şi care duceau o viaţă foarte aspră, întrerupeau ajunarea atunci când cineva venea la ei, pentru a le arăta dragostea cu care erau datori să îi primească. Toate aceste rânduieli vor reprezenta pentru mănăstirile de obşte, care vor apărea mai târziu, un model, de vreme ce acestă practică oglindea lămurit modul petrecerii Mântuitorului împreună cu ucenicii, după Înviere. Cu alte cuvinte, Părinţii pustiei nu puteau să postească atunci când fraţii veneau să îi cerceteze („Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte“, Mat. 10, 40), dat fiind faptul că nici fiii nunţii nu au postit atâta vreme cât Mirele Hristos a fost cu ei.

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Uriașii...

Uriasii au existat. Acest lucru este confirmat atat de Sfanta Scriptura, cat si de arheologi, care au descoperit unele oase umane uriase. Uriasii nu erau nici extraterestri, nici o combinatie intre ingerii cazuti si oameni, precum se afirma uneori. De asemenea, gresesc si aceia care spun ca uriasii nu ar fi existat deloc, ci ca ei sunt doar mituri si legende antice.

Uriasii nu erau acei oameni mai inalti decat ceilalti, ci un neam aparte, a carui origine ramane inca tainica. Astfel, in tratarea acestui subiect se cade sa venim cu multa smerenie, iar nu cu o iscodire vicleana a tainelor lui Dumnezeu, lipsita de folos si primejdioasa.

Uriasii din vechime, in Sfanta Scriptura

Uriasii sunt amintiti in prima carte a Sfintei Scripturi, unde gasim scris: "In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime" (Facerea 6, 4). Cine erau "fiii lui Dumnezeu" si cine erau "fiicele oamenilor" vom vedea mai jos.

Uriasii erau vestiti datorita vitejiei lor si iscusiti la razboi, insa si necinstitori de Dumnezeu, precum citim: "Cat este de mare templul lui Dumnezeu si cat de intins locul stapanirii Lui. Mare este si n-are sfarsit, inalt si nemasurat! Acolo au fost uriasii cei vestiti, inalti la statura si iscusiti in razboi. Nu pe acestia i-a ales Dumnezeu, nici calea stiinţei nu le-a dat; pierit-au, pentru ca n-au avut intelepciune; pierit-au prin nebunia lor" (Baruh 3, 24-28).

Cartea lui Enoh, apocrifa care vorbeste despre uriasi

Enoh este al saptelea patriarh, de la Adam, fiind fiul lui Iared. "Zilele lui Enoh au fost trei sute saizeci si cinci de ani. Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu" (Facere 4, 23-24). Enoh nu a cunoscut moartea trupeasca, urmand a veni iarasi pe pamant, impreuna cu Sfantul Prooroc Ilie, mai inainte de sfarsitul lumii.

"Cartea lui Enoh", scriere apocrifa nerecunoscuta de Biserica, scrisa in limba ebraica-aramaica, undeva in secolul III i.Hr, este una dintre scrierile ce stau in legatura cu dreptul Enoh, fiind insa lipsita de autoritatea canonica a scrierilor biblice. Cartea, impartita in 105 capitole, contine relatarea pe care ar fi facut-o Enoh despre calatoriile sale, precum si sfaturile pe care acesta le da fiului sau, Matusalem. Cartea aminteste si despre aparitia uriasilor pe pamant.

"Venise o vreme cand copiii oamenilor se inmultisera si in acele zile li se nascusera fiice frumoase si pline de gratie. Si ingerii, copiii cerului, le-au vazut si au poftit dupa ele, si si-au spus intre ei: "Veniti sa ne alegem femei dintre oameni si sa avem copii cu ele." Si Semiazaz, care era capetenia lor, le-a spus: "Eu ma tem ca voi nu veti consimti sa infaptuiti aceasta, si numai eu voi suferi pedeapsa unui mare pacat." Si ei toti i-au raspuns astfel: "Sa facem cu totii un juramant si sa ne legam cu totii cu blestem, ca nu vom parasi acest gand si ca vom faptui lucrul acesta." Apoi au jurat cu totii si s-au legat cu blestem de acesta. "Si erau cu totii doua sute care au coborat in zilele lui Iared, pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele "Hermon", caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta. Si toti si-au luat neveste, fiecare si-a ales cate una, si au inceput sa se impreuneze cu ele si sa traiasca cu ele, si acestia le-au invatat farmece si descantece, si culegerea radacinilor, le-au facut cunoscute plantele. Si ele au ramas grele, si au nascut uriasi a caror statura ajungea la trei sute de coti, care au inceput sa infulece toata agoniseala oamenilor. Si cand oamenii nu au mai putut sa-i sature, uriasii s-au intors impotriva lor ca sa-i manance. Si apoi au inceput sa porneasca dupa pasari, dupa dobitoace, dupa taratoare, dupa pesti, si sa-si sfasie carnea unul altuia, si sa bea sangele. Si atunci, pamantul i-a invinuit pe nelegiuiti."

"Fiii lui Dumnezeu" si "fiii oamenilor"

Pornind de cartea apocrifa pusa pe seama dreptului Enoh si de la cuvintele "fiii lui Dumnezeu", multi au inceput sa rataceasca in mintea lor, cugetand ca este vorba despre ingerii din cer, care, in urma impreunarii trupesti cu oamenii, au cazut, devenind diavoli.

Sfantul Ioan Gura de Aur previne aceasta ratacire, spunand clar ca "fiii lui Dumnezeu" nu sunt ingeri, ci oameni: "Unii spun ca nu-i vorba de oameni, ci de ingeri; pe acestia i-ar fi numit Scriptura "fii ai lui Dumnezeu". Mai intai, sa-mi arate ei in care loc din Scriptura ingerii au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu"? Dar nu vor putea sa-mi arate. Oamenii, da, au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu", dar ingerii, nu. Nicaieri in Scriptura ingerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui Dumnezeu."

Acelora care spun ca acum au cazut o parte din ingerii cei buni, devenind diavoli, acelasi sfant parinte, le spune: "Unii spun ca "fiii lui Dumnezeu" au fost ingeri, care, pentru ca s-au pogorat spre a savarsi aceasta nelegiuita fapta, au pierdut vrednicia lor. Ei spun ca ingerii acum au cazut si ca aceasta e pricina caderii lor. Scriptura, insa, ne invata altfel, ca diavolul si ingerii lui si-au pierdut vrednicia lor inainte de crearea celui intai-zidit, pentru ca s-au gandit sa ajunga mai mari decat erau, precum se si spune: "Prin invidia diavolului a intrat moartea in lume" (Intelepciunea lui Solomon 2, 24). Daca n-ar fi cazut inainte de crearea omului, cum ar fi invidiat pe om, ca isi avea vrednicia lui? Ce motiv ar fi avut ingerul, care este netrupesc si incarcat de atata cinste, sa invidieze pe om, care este imbracat in trup?" N-ar fi, oare, curata nebunie sa spui ca ingerii s-au pogorat din cer ca sa se impreuneze cu femeile, ca firea aceea fara de trup s-a unit cu trupurile femeilor? Nu-i cu putinta ca firea aceea fara de trup sa aiba vreodata o astfel de pofta!"

"Fiii lui Dumnezeu" erau urmasii celor drepti, iar "fiii oamenilor" erau urmasii celor pacatosi, precum spune acelasi sfant parinte: "Este obiceiul Scripturii sa numeasca si pe oameni "fii ai lui Dumnezeu". Acestia se coborau din Set si din fiul sau, Enos, de aceea urmasii acestuia au fost numiti de dumnezeiasca Scriptura "fii ai lui Dumnezeu", pentru ca au mers pe urmele virtutii stramosilor lor, pe cand urmasii lui Cain si ai fiului acestuia au fost numiti de Scriptura "fii ai oamenilor".

Despre uriasii care au rezultat in urma apropierii lor, Sfantul Ioan Gura de Aur spune doar atat: "Dupa parerea mea, dumnezeiasca Scriptura numeste aici uriasi pe oamenii puternici la trup. Din aceia, spune Scriptura, s-a inmultit neamul lor."

Potopul si disparitia uriasilor

Cuvantul folosit pentru a ii desemna pe uriasi, in originalul ebraic, este "nefilim". Acesta este un derivat al verbului "nafal", care inseamna "a cadea". Astfel, uriasii sunt "cei cazuti" sau "cei degenerati". Potrivit marturiei Sfintei Scripturi, uriasii au fost mari, atat in dimensiunile trupesti, cat si in pacatele savarsite.

Datorita uriasilor si pacatelor fara de numar pe care ajunsesera sa le faca oamenii, Dumnezeu a hotarat sa piara toti, prin potop, afara de dreptul Noe si de neamul sau, precum citim: "Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant. Si a zis Domnul: "Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci Imi pare rau ca le-am facut." Noe insa a aflat har inaintea Domnului Dumnezeu" (Facere 6, 4-8).

Uriasii au murit in urma potopului, precum citim si in alta parte: "Ca Tu esti Cel Care ai facut toate si toate le stapanesti. Doamne, drept esti, Cel care judeci pe cei care cu semetie si cu trufie se poarta. Tu, pe cei care mai inainte au facut strambatate, intre care si uriasi erau, care intru vitejie si intru indrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducand peste ei apa nemasurata" (III Macabei 2, 3-4).

Uriasii au existat insa si dupa potop

Uriasii au existat si dupa potop, probabil tot din aceeasi cauza, a inmultirii pacatelor si a decaderii oamenilor. Dupa potop insa, Dumnezeu a fagaduit omului ca nu va mai pierde niciodata pe oameni prin potop, zicand: "Nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului si nu va mai fi potop, ca sa pustiiasca pamantul" (Facere 9, 11). Pentru aceasta, uriasii au mai trait inca o vreme, fara a mai fi omorati de Dumnezeu.

Un neam de uriasi, amintit dupa potop, era cel al "refaimitilor", precum citim: "Numai Og, regele Vasanului, mai ramasese din Refaimi. Iata patul lui, pat de fier, si astazi este in Rabat-Amon: lung de noua coti si lat de patru coti, coti barbatesti" (Deuteronom 3, 11). Un pat lung de aproape patru metri si jumatate, cu o latime de un metru si jumatate, nu putea fi decat al unui barbat urias.

In cartea "Facerea", neamul "refaimitilor" este amintit intre popoarele care locuiau in Canaan. Alaturi de acest neam de uriasi, in Canaan mai existau si alte neamuri de uriasi, precum neamul lui Anac, despre care citim: "Pamantul (din Canaan) pe care l-am strabatut noi, ca sa-l vedem, este un pamant care mananca pe cei ce locuiesc in el si tot poporul pe care l-am vazut acolo sunt oameni foarte mari. Acolo am vazut noi si uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor" (Numerii, 13, 33-34).

Unul dintre uriasii cei mai vestiti a fost Goliat, pe care l-a infrant viitorul rege David. Despre acest urias, gasim scris: "Atunci a iesit din tabara filistenilor un luptator cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statura de sase coti si o palma; pe cap avea coif de arama si era imbracat cu platosa in solzi; greutatea platosei lui cantarea cinci mii de sicli de arama; in picioare avea cizme cu tureci de arama si la umar purta un scut de arama; coada sulitei lui era ca sulul de la razboaiele de tesut, iar fierul sulitei era de sase sute sicli de fier" (I Regi 17, 4-7). Goliat avea aproximativ trei metri inaltime si o greutatea corporala de cel putin 250 de kilograme. Platosa avea peste saptezeci de kilograme, iar sulita avea aproape opt kilograme. Pe acesta l-a omorat David, care slujea lui Dumnezeu.

Cand poporul lui Israel a ocupat Canaanul, popoarele din aceasta regiune au fost distruse, de la mic si pana la mare, caci Domnul le-a dat in mana lor, precum citim: "Asculta, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca sa intri si sa cuprinzi popoare mai mari si mai puternice decat tine si cetati mari, cu ziduri pana la cer, precum si pe poporul cel mare, mult la numar si inalt la statura, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit, spunandu-se: Cine se va impotrivi fiilor lui Enac?" (Deuteronom 9:1-2). Cu siguranta, majoritatea uriasilor au pierit in acest moment, doar o parte dintre ei scapand in tarile din jur; urmele lor constituie astazi un subiect mult cercetat de antropologi.

Urme ale acestor uriasi au fost descoperite, de-a lungul vremii, in multe colturi ale lumii. Astfel, in anul 1911, in urma unor sapaturi efectuate in situl arheologic din Lovelock Cave, Nevada, au fost descoperite o serie de oase foarte mari, printre care si o mandibula umana enorma. Mai tarziu, in anul 1950, in timpul construirii unei autostrazi, in sud-estul Turciei, pe valea raului Eufrat, au fost descoperite cateva morminte antice, cu oase umane foarte mari, printre care si un femur lung de un metru si douazeci de centimetri; intregul schelet ar fi avut patru metri si jumatate. In cadrul Muzeului National din Bagdad, Iraq, sunt expuse cateva topoare imense, lungi de aproape patru metri si grele de peste o suta de kilograme. Acestea, putand fi folosite doar ca niste topoare normale, aveau nevoie sa fie manuite de niste oameni uriasi.

Uriasii din zilele noastre. Cazuri de gigantism.

Uriasii au disparut cu mult timp in urma. Oamenii foarte mari de astazi nu sunt asemenea uriasilor de demult, care ajungeau la niste dimensiuni enorme prin insasi gena lor, iar nu in urma unor boli. Astazi, cei care cresc enorm, sunt cazuri nefericite, ei suferind de boli precum gigantismul sau acromegalia. In cazul acestora, glanda pituitara perturba secretia hormonilor de crestere, ducand la o dezvoltare fizica anormala.

Majoritatea celor care sufera de gigantism prezinta afectiuni neurologice, musculare si scheletice. Cel mai adesea, acestia nu ajung pana la varsta de 40 de ani. Robert Pershing Wadlow, nascut in ziua de 22 februarie 1918, in localitatea Alton, Illinois, si mort in ziua de 15 iulie 1940, la varsta de 22 de ani, a avut o inaltime de 2.72 metri si o greutate de aproximativ 200 de kilograme. Suferind de gigantism, el nu poate fi numit urias, chiar daca a fost numit de presa drept cel mai inalt om din lume.

Uriasii din vechime au ajuns astfel in urma pacatelor, fiind prin fire uriasi, iar pentru ca "n-au avut intelepciune, au pierit prin nebunia lor" (Baruh 3, 28). La randul lor, oamenii "uriasi" ai zilelor noastre au ajuns astfel in urma unui dezechilibru hormonal, iar nu prin firea lor, dovada stand numeroasele efecte secundare de slabanogire si neputinta ale acestora, care nu erau prezente in cazul uriasilor din vechime, care erau razboinici.

Teodor Danalach

Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu

Sfantul Constantin Brancoveanu (1654 - 15 august 1714), nepotul domnitorului Serban Cantacuzino, a fost domn al Tarii Romanesti vreme de 26 de ani, intre anii 1688 si 1714. Sub domnia lui, tara a cunoscut o deosebita inflorire culturala si duhovniceaca.

Pentru dreapta lui credinta, cat si pentru dragostea lui statornica fata de neam si limba, el a fost mult urat de otomanii cei pagani. Astfel, in data de 15 august 1714, pe cand domnitorul implinea 60 de ani, turcii l-au incununat, pentru vesnicie, cu cununa cea nevestejita a muceniciei.

Sfintii Mucenici Brancoveni au fost canonizati de Sfantul Sinod in sedinta din 20 iunie 1992, cand s-a hotarat ca "de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache, sa fie cinstiti cu sfintii, in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre".

Mormantul Sfantului Constantin Brancoveanu

Datorita marilor bogatii din Tara Romaneasca, cat si pentru uneltirile Cantacuzinilor, care ravneau la tronul domnesc, sultanul a hotarat indepartarea Voievodului Brancoveanu de la domnie. Astfel, in data de 5 aprilie 1714, in Miercurea Mare a Saptamanii Patimilor, pe cand Iuda il vindea pe Mantuitorul, solul sultanului a anuntat Brancovenilor firmanul de mazilire (act de detronare), uneltirile aruncandu-l astfel si pe Brancoveanu in mainile hulitorilor dreptei credinte.

Impreuna cu familia domneasca, Sfantul Voievod Constantin este adus in Istambul, unde este aruncat in inchisoarea politica Edicule, aflata pe malurile Bosforului, la marginea cetatii Constantinopol, in turnul cel mare, numit "Groapa Sangelui", impreuna cu sfetnicul si fiii sai. "Cinci Brancoveni, cu surorile si cumnatii, cu pruncii, treisprezece prizonieri."

In turnul din Edicule, vreme de peste trei luni, din aprilie si pana in iulie 1714, Sfintii Brancoveni au urmat Mantuitorului, cu cuvantul si cu fapta, fiind batuti, stransi in catuse de fier, taiati pe trup si pe cap, arsi cu clestele inrosit si batjocoriti fara masura.

In ziua de 15 iunie 1714, otomanul Osman Aga i-a scos pe Brancoveni din "Groapa Sangelui" si i-a stramutat intr-o camera, mai sus, la lumina, alaturi de sotii. Doamnele au plans amarnic, ingrijind ranile de pe trupurile barbatilor, arsuri cu fierul rosu, pe piept si pe talpi. Cinci zile nu s-a mai interesat nimeni de Brancoveni; apoi, in Edicule, ei au mai zacut sapte zile.

Martirizarea celor sase iubitori-de-Dumnezeu barbati - domnitorul Tarii Romanesti, Voievodul Constantin, cei patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei, si sfetnicul domnesc Ianache Vacarescu - a avut loc in dimineata zilei de 15 august 1714, cand in Biserica era praznuita Adormirea Maicii Domnului, iar Voievodul Constantin implinea 60 de ani.

Celor sase barbati li s-a promis crutarea, in schimbul lepadarii de credinta crestina si a trecerii la mahomedanism. Sfantul Constantin Brancoveanu, neclintit in dragostea de Hristos si de tara, a spus:

"Imparate, averea mea, cat a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea crestina nu ma las. In ea m-am nascut si am trait, in ea vreau sa mor. Pamantul tarii mele l-am umplut cu biserici crestinesti si, acum, la batranete, sa ma inchin in geamiile voastre turcesti? Nu, imparate! Mosia mi-am aparat, credinta mi-am pazit. In credinta mea vreau sa inchid ochii, eu si feciorii mei". Apoi si-a incurajat fiii astfel: "Fiilor, aveti curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamanteasca. Nu ne-au mai ramas decat sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate in fata Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru."

Acestea zicand evlaviosul Constantin, sultanul a poruncit sa le fie taiate capetele, intai pe ale feciorilor, incepand de la cel mai tanar, iar mai pe urma pe al domnitorului. Dupa incununarea cea muceniceasca, cinstitele trupuri ale Sfintilor Brancoveni au fost aruncate in apele Bosforului, iar capetele lor au fost infipte in sulite si purtate triumfal pe strazile Constantinopolului, apoi au fost expuse la poarta palatului Serai, dupa care au fost aruncate in mare. Crestinii, aflandu-le, le-au adus la Patriarhia de acolo.

In mare taina, trupurile Brancovenilor au fost duse si ingropate in biserica din Manastirea Maicii Domnului "Kamariotisa", de pe Insula Halki, zidita de imparatul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul si refacuta de Sfantul voievod Constantin Brancoveanu. Cu doisprezece ani mai inainte de sfarsitul sau mucenicesc, voievodul roman daruise acestui locas monahal o danie de sase mii de bani de aur, iar celor care au venit sa ia dania, inca o mie de bani de aur.

Indurerata doamna Maria Brancoveanu, impreuna cu fiicele, ginerii si nepotii, care au scapat cu viata, a fost inchisa intr-o cetate din Asia Mica, de unde s-a putut reintoarce in tara abia dupa doi ani. Dupa cativa ani, in urma multor rugaciuni, doamna Maria si domnita Balasa au reusit sa aduca in tara cinstitele Moaste ale vrednicului Voievod.

Manastirea Hurezi, din judetul Valcea, cea mai de seama ctitorie a voievodului, a inceput sa fie zidita in vara anului 1690, cand a fost asezata piatra de temelie. In pronaosul bisericii celei mari, inchinata Sfintilor Imparati Constantin si Elena, a fost pregatit inca dintru inceput mormantul in care avea sa fie asezat, spre vesnica odihna, trupul voievodului si al sotiei sale.

Mormantul voievodul din Manastirea Hurezi va ramane gol pentru totdeauna, intrucat, fiind convinsa ca turcii vor cauta trupul voievodului in acel loc si, de il vor gasi, il vor pangari, Doamna Maria a hotarat sa il ingroape intr-un loc tainuit. Din anul 1720, trupul Sfantului Constantin Brancoveanu se odihneste in mormantul din Biserica Sfantul Gheorghe, din Bucuresti.

Pe lespedea de piatra a mormantului, doamna Maria nu a scris nimic. Doar o candela mare, din argint, a fost asezata deasupra mormantului, pe marginea careia sta scris: "Aceasta candela, ce s-a dat la Sveti Gheorghe cel Nou, lumineaza unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (1720)." Aceasta inscriptie, asezata tainic pe candela, a fost descoperita in anul 1914.

Teodor Danalache

Oamenii nu sunt altceva decât ceea ce noi știm să găsim în ei…

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, o altă persoană se apropie de omul nostru şi-i puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi-i zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, OAMENII nu SUNT altceva decât CEEA CE NOI ȘTIM SĂ GĂSIM ÎN EI.”

Când şi cum putem boteza copiii

Deşi cei mai mulţi consideră că ştiu răspunsul la această întrebare, în realitate ne zbatem într-o mare neştiinţă înfrăţită cu indiferenţa, iar în rezultat avem foarte puţini creştini ortodocşi care îşi conştientizează propriul Botez şi responsabilitatea asumată prin primirea acestuia. Tocmai de aceea mi-am propus să punctez câteva idei mai importante pe care cred că trebuie să le ştie fiecare creştin, în special părinţii şi naşii care îşi aduc pruncii pentru a fi botezaţi, dar şi preoţii care săvârşesc aceste botezuri. 

1.    Înainte de a spune ce este botezul, trebuie să menționăm ce nu este el, pentru că între creştini circulă prea multe mituri şi învăţături greşite despre Botez şi efectele lui. Cei mai mulţi îşi aduc copiii la botez în virtutea unui obicei pe care nici nu doresc să-l înţeleagă, iar o bună parte dintre „ortodocşi” consideră că un copil trebuie cât mai repede botezat ca să doarmă bine, să fie sănătos, să nu fie deocheat, să nu scuipe biberonul sau să poată ieşi din casă. Dar Hristos n-a lăsat Taina Botezului ca somnifer sau ca bilet de ieşire din casă, iar oamenii care gândesc astfel, dacă încă nu s-au hotărât să deschidă Biblia ca să înţeleagă ce înseamnă Botezul, măcar să gândească logic că numai în China şi India sunt peste două miliarde de oameni nebotezaţi şi toţi dorm normal, trăiesc mai mult decât noi, nu sunt deocheați şi nici n-au probleme la ieşirea din casă. De ce un copil născut din tată şi mamă botezaţi şi cununaţi s-ar teme de aşa ceva?!  Şi oare cât timp vom mai avea închipuiri atât de josnice faţă de Tainele Bisericii?! 

2.   Hristos a rânduit Botezul ca o posibilitate, o şansă şi un Dar dumnezeiesc, dar nu ca o obligaţie sau obicei.  Atunci când părinţii concep un copil nu-şi propun doar să-l nască, „că aşa trebuie” sau ca tatăl copilului să bea bine în acea zi, ci se gândesc la creşterea şi viaţa lui de mai departe, iar însuşi copilul, fie şi inconştient, nu-şi concepe existenţa decât alături de părinţi. Şi după cum naşterea nu este un scop în sine, ci este o etapă prin care omul trece de la dezvoltarea embrionară la viaţa propriu-zisă, tot aşa şi Botezul, ca naştere duhovnicească „din apă şi din duh” (Ioan 3:5), nu este un scop în sine, ci este abia începutul vieţii duhovniceşti. Botezul nu este sfârşitul unor rânduieli legate de naşterea copilului, aşa cum deseori se exprimă părinţii: „l-am botezat şi am scăpat”, ci este doar începutul vieţii în Hristos şi în Biserică. Totul abia atunci începe, iar dacă cei care aduc pruncul la Botez nu au o relaţie vie şi permanentă cu Biserica, este aproape sigur că nici copilul lor nu va avea o astfel de relaţie, iar dacă o va avea, aceasta nu se va datora părinţilor şi naşilor, ci unor factori exteriori, care nu-i îndreptăţesc pe părinţi, ci mai mult îi acuză. Cei care-şi botează pruncii și după aceasta îi rup de Tatăl şi de Mama lor, adică de Dumnezeu şi Biserică, sunt asemenea celor care-şi nasc copiii apoi îi aruncă la gunoi, fără să le mai pese de viaţa lor. Şi vai de preoţii care se fac părtaşi unor astfel de crime duhovniceşti, neexplicându-le părinţilor şi naşilor ce înseamnă botezul şi la ce jug se înjugă cei care se pun garanţi pentru credinţa şi educaţia creştină a copilului. Dar e şi mai grav atunci când oamenii chiar ar vrea să ştie toate acestea, dar preoţii nu se obosesc să le explice, iar după aceea dau toată vina pe părinţi, de parcă preotul ar fi un năimit care oficiază acte magice sau un funcţionar de la bancă care dă credite, dar nu-i pasă dacă clienţii au cu ce să le plătească, şi nici nu le vorbeşte despre consecinţele neachitării la timp a datoriei. 

3.    Cea mai importantă condiţie pentru botez este credinţa sinceră în Dumnezeu, lepădarea de Satana şi de toate lucrurile lui, şi urmarea lui Hristos. Când Mântuitorul a trimis apostolii în lume, nu le-a spus să boteze pe toţi laolaltă, ci în primul rând să înveţe neamurile (Matei 28:19-20), apoi să boteze pe cei care vor crede Evangheliei (Marcu 16:15-16). Neoprotestanţii, limitându-se la sensul direct al textului, botează doar persoanele mature, care pot crede conştient în Evanghelie, iar credinţa este văzută de ei mai mult ca o însuşire a unor versete interpretate după bunul plac. Cu toate acestea, accentul pus pe credinţă este unul corect, iar necesitatea credinţei este la fel de valabilă şi în Biserica Ortodoxă. Diferenţa dintre noi şi neoprotestanţi nu constă în faptul că unii cer mărturisirea credinţei, iar alţii nu. Şi Biserica Ortodoxă cere mărturisirea credinţei candidatului la botez, dar acceptă, prin excepţie (devenită generală), ca mărturisirea să fie făcută de părinţi împreună cu o altă terţă persoană, pe care noi o numim naş. A boteza fără a cerceta credinţa şi cunoştinţele religioase ale părinţilor şi naşilor este o impietate şi o batjocură faţă de Tainele Bisericii, iar preoţii ca „iconomi (nu distribuitori) ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) n-ar trebui să admită aşa ceva, indiferent de situaţie! Haideţi să analizăm puţin cazul famenului din Etiopia, despre care ni se relatează la Fapte 8:26-39. Duhul Sfânt îl trimite pe Filip către famen (v. 26-29), găsindu-l pe acela citind din Scriptură (v. 28). Filip îi tâlcuieşte pasajul biblic neînţeles de el şi îi vorbeşte despre mântuirea venită prin Hristos (v. 30-35). Famenul vede apa şi spune: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” (v. 36). Vedem însă că reacţia lui Filip a fost cu totul alta decât a preoţilor de astăzi. El nu spune: „vai, pe mine m-a trimis Duhul Sfânt, iar omul acesta e de departe, tocmai din Etiopia, şi trebuie urgent botezat, ca să nu i se întâmple ceva pe drum sau chiar să moară”, deşi pericole erau destule. Chiar şi faptul că etiopianul citea Scriptura şi era dornic să înţeleagă cele citite n-a fost suficient pentru ca Filip să fie de acord să-l boteze. Bineînţeles că statutul social şi bogăţiile acelui famen, „ministru al economiei” în Regatul Etiopiei, de asemenea n-au constituit vreun privilegiu pentru el. De aceea, Filip răspunde la întrebarea famenului în felul următor: „Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă”. Şi el, răspunzând, a zis: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (v. 37). Abia atunci s-a oprit carul şi Filip l-a botezat (v. 38). Prin urmare, justificări pentru a proceda altfel decât a procedat Filip cu etiopianul nu există, iar atunci când părinţii se adresează preotului pentru a boteza pruncul, acesta este obligat să înceapă un amplu proces de catehizare la care să explice principalele învăţături ale Bisericii şi fundamentarea lor biblică, şi abia după aceea să vorbească despre Botez. De exemplu, Canoanele 46 Laodiceea şi 78 Trulan (VI Ecumenic) prevăd catehizarea obligatorie a candidaţilor la botez şi chiar examinarea lor săptămânală. Doar în cazul în care catehumenul este grav bolnav, preotul poate săvârşi Botezul fără cateheză, dar şi atunci este obligat să-l întrebe pe candidat (sau pe cel care mărturiseşte în locul lui) dacă crede în Sfânta Treime, în mântuirea prin Hristos, în învierea morţilor şi în viaţa de veci. Iar dacă neofitul rămâne în viaţă, preotul este obligat să facă catehizarea după Botez (Canonul 47 Laodiceea). Şi bineînţeles, cazurile de acest gen sunt extrem de rare, iar de cele mai multe ori, nu există nici un motiv de a grăbi botezul şi de a nu face catehizare. 

4.    Mulţi preoţi îndeamnă părinţii să-şi boteze cât mai repede pruncii, dar fără să le vorbească despre credinţă, responsabilitate, viaţă veşnică etc. Totul este privit prin prisma beneficiilor imediate. Trebuie însă să precizăm că Biserica Ortodoxă acceptă şi recomandă botezarea copiilor, dar niciodată nu-l impune, mai ales dacă nu s-a făcut o pregătire corespunzătoare. În secolul al III-lea Tertulian insista pe amânarea Botezului copiilor (cf. Despre botez, cap. 18), nefiind de acord cu grăbirea nemotivată a Botezului. În secolul al IV-lea Sf. Grigore Teologul, fiu de episcop, dar botezat abia la 30 de ani, recomanda botezarea copiilor la vârsta de cel puţin trei ani, „pentru ca aceştia cât de cât să poată auzi şi repeta cuvintele Tainei, iar dacă nici atât, cel puţin, să o înţeleagă imaginar” (cf. Omilia 40; PG 36, col. 400). Această recomandare a fost respectată în Biserică până prin secolul al IX-lea, când se generalizează botezul la un an sau la 40 de zile, dar niciodată fără cateheză. În prezent însă, încă de prin perioada turcocraţiei, totul s-a transformat în „servicii religioase pe bandă rulantă”, accentul punându-se doar pe cantitate, iar de calitate nici măcar nu se vorbeşte. Cel puţin în Biserica Ortodoxă Română nu cunosc nici un ierarh care să ceară preoţilor un anumit număr de cateheze baptismale şi să supravegheze calitatea şi regularitatea lor. Situaţia este şi mai gravă în Biserica Ortodoxă din Moldova, deşi Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 are decizii foarte clare în acest sens. Şi-atunci de ce ne mirăm de „creştinii” pe care-i avem sau de faptul că unii dintre ei, fiind botezaţi şi împărtăşiţi de mici în Biserica Ortodoxă, au ajuns activişti homosexuali sau atei înverşunaţi, nemaivorbind de faptul că puşcăriile tot de „ortodocşi” sunt pline?! Şi cum să nu ajungă aşa dacă noi le dăm Evanghelia numai să o sărute, dar nu le citim din ea şi nu le-o explicăm, ca în ei să se aprindă flacăra credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, căci „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Să te naşti din părinţi credincioşi încă nu înseamnă nimic, dacă aceştia nu-ţi explică niciodată de ce trebuie să credem şi de ce credem anume aşa şi nu altfel.

5.    Credinţa de care vorbeşte Evanghelia şi care se cere la Botez nu este credinţa în faptul că Dumnezeu există sau, cum spun unii: „eu cred că există ceva, o putere, o raţiune supremă etc.”. Toate astea n-au nimic comun cu adevărata credinţă. Şi demonii cred că Dumnezeu există, dar nu putem spune că „sunt credincioşi”, chiar dacă „se tem şi se cutremură” în faţa măreţiei lui Dumnezeu. A fi credincios înseamnă, pe de o parte, a avea încredere în Dumnezeu mai mult decât în orice şi oricine din lumea aceasta, iar pe de altă parte, credinţa înseamnă credincioşie, adică fidelitate faţă de Dumnezeu. O soţie credincioasă faţă de soţul ei nu este aceea care crede că soţul ei există sau care are nevoie doar de banii bărbatului, ci numim „credincioasă” soţia care are deplină încredere în soţul ei, îl iubeşte din toată inima şi nu-l înşeală nici măcar cu gândul, ci vrea să fie doar cu el, îndeplineşte orice dorinţă a lui şi este gata chiar să moară pentru el. O astfel de credincioşie cere Dumnezeu şi de la noi, iar analogia cu viaţa de familie aparţine de fapt Sfântului Apostol Pavel, care Îl compară pe Hristos cu mirele, iar Biserica – cu o mireasă credincioasă (Efeseni, capitolul 5). Orice creştin botezat devine mireasă a lui Hristos, dar nu în particular, ci prin Biserică. Eşti mireasă a lui Hristos doar în măsura în care eşti membru viu al Bisericii. Tocmai de aceea, Sf. Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu există mântuire”, căci Dumnezeu-Iubire, fiind întreit în Persoane, nu-şi revarsă iubirea Sa peste indivizii care „cred doar în suflet”, ci numai peste adunarea credincioasă şi iubitoare a lui Hristos. Iar a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui (Ioan 14:15,21) şi a dori viaţa veşnică cu El. 

6.    Pentru ca un copil să ştie şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, el trebuie să fie învăţat de cei care le cunosc. Nişte părinţi sau naşi care n-au citit niciodată Evanghelia şi nici nu participă la viaţa şi slujbele Bisericii nu vor putea niciodată să înveţe un copil decât să se îndreptăţească şi să se scuze, aşa cum fac ei de obicei. Trăim în vremuri când majoritatea creştinilor au terminat cel puţin liceul, ştiu să citească, se descurcă la calculator şi la telefonul mobil, dar nu ştiu cele 10 porunci, Simbolul de Credinţă (Crezul) şi alte lucruri elementare, nemaivorbind de învăţături mai profunde ale Sfintei Scripturi. Tocmai de aceea, mai ales în cazul în care părinţii copilului sunt încă „departe de Biserică”, aceştia ar trebui să aleagă nişte naşi pregătiţi şi potriviţi pentru a ajuta la educaţia duhovnicească a copilului lor. Naşii nu sunt sponsori ai copilului şi nici nu trebuie aleşi pe criterii de prietenie pur omenească, ci pe criterii duhovniceşti. La alegerea naşului de botez nu poate fi vorba de colegialitate, statut social, grad de rudenie sau frică de a nu supăra pe cineva. Când un bolnav are o problemă de sănătate, el merge la cel mai bun doctor, iar dacă are un prieten medic, dar care nu este bun specialist, va pune pe primul plan sănătatea lui şi nu prietenia care-l poate păgubi. Căci dacă prietenia e una sănătoasă, ea n-ar trebui să fie afectată de o astfel de abordare, ci din contra: un prieten medic, dacă nu este bun specialist, va refuza să facă experimente cu prietenul şi îl va recomanda altui coleg mai bine pregătit. Iar Botezul este infinit mai important decât scoaterea unui dinte sau o operaţie de apendicită. La noi însă totul e pe dos şi te miri cât de uşor oamenii acceptă de a fi naşi (sau aşa-zişi cumetri). Cred că şi atunci când unii dintre ei au devenit pionieri sau comsomolişti erau mai responsabili decât atunci când acceptă să devină naşi de botez. Tocmai de aceea, încă de la primele lecţii de catehizare, naşii trebuie să primească acceptul Bisericii, dar pot fi şi refuzaţi dacă nu întrunesc condiţiile Bisericii. Iar dacă părinţii insistă pe nişte naşi necredincioşi, Biserica poate refuza săvârşirea acelui Botez şi acesta va fi un refuz obiectiv şi întemeiat. Dacă însă preotul acceptă să săvârşească Botezul fără să-i cunoască pe părinţi sau pe naşi, convenind data şi ora Botezului la telefon sau prin femeia care vinde lumânări, toată vina pentru soarta copilului cade asupra acelui preot care este „lup în piele de oaie”. Unii vor zice că exagerez, dar Hristos şi Apostolii cu siguranţă sunt de partea acestei abordări fără compromis şi nu acceptă ca preotul să se transforme într-un chelner care nu ştie cum mai bine să-şi deservească clienţii pentru a nu pierde bacşişul. 

7.    La modul practic, părinţii trebuie să aleagă unul sau cel mult doi naşi (nu neapărat naşii lor de cununie), care să fie buni creştini ortodocşi şi „oameni de Biserică”, cu un înalt simţ al responsabilităţii. De la astfel de naşi nu trebuie aşteptate beneficii materiale, ci doar să-şi facă conştiincios datoria, căci năşia nu-i un obicei popular care se rezumă la a da sau a primi nişte colaci, ci e o problemă de viaţă şi de moarte. Prin urmare, la Botez trebuie să fie unul sau cel mult doi naşi, nu zeci de cumetri, care n-au nici o atribuţie, ci vin de gură-cască, iar uneori nici nu asistă la Botez, ci vor să fie pomeniţi „la fără frecvenţă”. Şi dacă un preot serios le spune că acest lucru nu-i corect, în numele „cumătrismului naţional” (dogmatizat la moldoveni) aceştia merg la alţi preoţi, care îi jupoaie de bani, pomenind numele celor care de fapt nu sunt cumetri şi n-au nici o legătură cu Botezul! După învăţătura Bisericii, totul e mult mai simplu: în cazul unui băiat se ia ca naş un bărbat, iar în cazul unei fetiţe – o femeie. Acesta mărturiseşte credinţa în numele pruncului şi doar el se înrudeşte spiritual cu familia copilului, iar toţi ceilalţi doritori de a participa la slujba Botezului sunt simpli credincioşi (dacă sunt), care se bucură de încorporarea unui nou membru în Trupul Bisericii. Şi Botezul trebuie privit anume aşa, ca o sărbătoare a întregii Bisericii, care trebuie unit cu Liturghia duminicală sau praznicală, nu ca un serviciu religios pe care cineva îl oficiază în particular, ca şi cum nici n-ar vrea să fie deranjat de prezenţa întregii comunităţi. 

8.    În cazul în care părinţii sau naşul copilului refuză frecventarea lecţiilor de catehizare sau nu se arată responsabili în ce priveşte educaţia ulterioară a pruncului, Biserica este obligată să refuze oficierea acelui Botez, iar frazele de genul: „ce vină are copilul?” trebuie întoarse împotriva părinţilor, nu împotriva Evangheliei. Botezul nu se face din milă, ci numai în baza mărturisirii de credinţă, căci şi Hristos n-a spus că se vor osândi cei care nu se vor boteza, ci cei care nu vor crede (Marcu 16:16). Calendarul nostru este plin de sfinţi care n-au apucat să se boteze (nu că n-ar fi dorit), în schimb nu avem nici un sfânt care să nu fi avut credinţă sau să fi aparţinut Bisericii doar formal, sperând că se va mântui mâncând ouă roşii la Paşti. Iată de ce, atunci când nu se întrunesc toate condiţiile pentru Botez, Biserica poate şi chiar trebuie să refuze săvârşirea acelui Botez, şi nici un alt preot nu poate trece peste condiţiile stabilite de Mântuitorul Hristos. În cazurile în care un preot nu botează copilul din cauza lipsei banilor, alt preot este chiar obligat să săvârşească acel Botez şi să raporteze fapta „colegului” către episcop. Dar dacă preotul refuză Botezul din lipsa de credinţă, nici un alt preot nu poate face pogorământ în acest caz, căci aici nu e vorba de o decizie subiectivă a preotului, ci de o atitudine obiectivă a Bisericii, enunţată printr-un preot care nu negociază Tainele Bisericii. Şi să dea Domnul cât mai mulţi preoţi de acest fel… Numai aşa turma lui Hristos se va vindeca de formalism şi ipocrizie, mărturisind şi trăind conştient credinţa. Bineînţeles, toate aceste idei nu sunt deloc protestante, ci cât se poate de ortodoxe şi menite să-i salveze pe ortodocşi şi să întărească Biserica. Aspectele pozitive şi negative din istoria Bisericii noastre confirmă acest lucru. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Ieromonah Petru Pruteanu

Secretul căsniciei fericite...

       Într-o seară ne-au invitat să cinăm împreună cu ei. Ai fi rămas uimită dacă ai fi văzut cât de mult se străduia George să o ajute. De două-trei ori s-a dus în bucătărie după ea, învârtindu-se să facă şi el ceva. Am auzit-o la un moment dat spunându-i: „Nu, dragul meu, mă descurc singură.” Mai târziu i-a dat să servească prăjitura, şi el – auzi tu! — A servit-o întâi pe ea! Nu ştiu ce spune cartea bunelor maniere despre aceasta, dar cred că pe el nu-l interesa nicidecum. Interesant este că nici pe ea n-a deranjat-o deloc. 

       Ca şi altă dată, când nu s-a arătat deloc supărată că, la începutul cinei, i-a ţinut scaunul să se aşeze, lăsându-ne pe noi să ne descurcăm singuri. Şedea pe scaun radiind înţelegere și plăcere. Întreaga cină a fost un deliciu: de câteva ori în timpul discuţiilor i-a cerut părerea şi, mai important decât atât, a aşteptat cu răbdare să i-o audă… Iar la sfârşit a ajutat-o să strângă masa. După masă, când am rămas singur cu George pe terasă, am vrut să-l întreb care este secretul unei căsnicii atât de fericite: „Văd cât de potriviţi sunteţi tu şi Elena”, i-am spus. „Vă urmăresc de mult timp şi găsesc minunată legătura voastră. Întâlnesc zilnic atâtea cupluri nefericite şi aş vrea să cunosc secretul vostru, care ar ajuta şi pe alţii.” 

       Lista calităților și lista defectelor 

    A râs la început, mai mult din şovăială decât din surprindere. În următoarele minute mi-a relatat o istorioară extraordinară. „Când ne-am căsătorit – a început el – am trăit vremuri grele. Ajunsesem până acolo încât să discutăm despre divorţ. S-a întâmplat să citim ceva care ne-a dat o idee. Am hotărât atunci ca fiecare să scrie pe o bucată de hârtie ce nu-i place la celălalt. Sigur că nu era uşor, dar, în cele din urmă, Elena mi-a dat lista ei iar eu i-am dat-o pe a mea. Gustul pe care ni l-a lăsat citirea listelor a fost foarte amar. Mai mult decât cele scrise pe hârtie nu ne-am spus niciodată deschis unul altuia. După aceea am făcut ceva care poate să ţi se pară fără sens, dar sper să nu râzi când am să-ţi spun: am mers în grădină, am aruncat amândouă hârtiile la coşul de gunoi şi le-am ars. Şi în timp ce fumul se ridica în sus am simţit fiecare nevoia, pentru prima dată după mult timp, să-l îmbrăţişeze pe celălalt. Am mers apoi în casă şi am început să întocmim o nouă listă: cu toate calităţile pe care le puteam găsi unul altuia. Aceasta ne-a luat suficient de mult timp, mai ales că relaţiile noastre nu erau grozave. Am insistat, totuşi, şi când am terminat noile liste am mai făcut şi altceva ce poate să-ţi pară, de asemenea, amuzant. Mi-a spus: „Mergem în dormitor să-ţi arăt?” 

       L-am urmat pe George în dormitorul îngrijit al cuplului, cu pereţii colorat zugrăviţi şi cu patul de modă veche ca al bunicii acoperit cu o frumoasă cuvertură cu flori. Într-un loc pe perete, la iveală, atârnau – ce crezi?  — Înrămate cele două liste cu calităţile pe care fiecare le vedea la celălalt. Atât şi nimic mai mult. „Dacă avem o reţetă secretă a fericirii noastre, probabil aceasta este. Am căzut de acord să citim listele cel puţin o dată pe zi. Acum le cunoaştem pe de rost. Mi-ar fi greu să-ţi explic cât bine mi-au făcut aceste liste. Adesea când conduc sau aştept vreun client îmi zic în sinea mea: Când am să-l mai aud pe vreunul că se vaită de soţia lui, mă gândesc la listele noastre şi-mi fac semnul crucii… Mai interesant este că, atunci când repet calităţile pe care mi le găseşte Elena, mă străduiesc şi mai mult să n-o dezamăgesc. Şi cu cât văd mai des calităţile ci, cu atât mai mult mă agăţ de ele. Acum însă, cred că Elena este cea mai nepreţuită făptură din lume. Acestea constituie esenţa fiecărei convieţuiri reuşite. În acest mod, dragostea are forţa să neutralizeze treptat petele negre dintr-o căsnicie şi să scoată în evidenţă lucrurile pozitive.” 

       De câte ori vezi o femeie radiind de fericire, să ştii că o face pentru că ştie că este iubită. La fel se întâmplă şi cu bărbaţii care radiază o autentică siguranţă de sine. Vei descoperi partea bună a tovarăşului tău de viaţă, numai dacă o cauţi şi dacă ceea ce ceri i-o spui cu cuvinte. Extras din Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip – sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, 2011

Ediție specială de Paști la TV Buzău, 25 aprilie 2014: „Săptămâna Luminată"

Ediție specială de Paști la TV Buzău, 25 aprilie 2014.

Moderatorul emisiunii „A patra putere în stat", Mihai Bunăziua, a avut ca invitat pe părintele Marcel Panait, paroh la Biserica „Sf. Vasile cel Mare"-Buzău, subiectul ediției fiind „Săptămâna Luminată" și Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii".

BATRANETI ALINATE LA MANASTIREA RATESTI

Mitropolitul Teodosie, martor al epocii brâncoveneşti

Cea de-a doua arhipăstorire a mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti a coincis cu o perioadă prolifică pentru societatea, cultura şi arta românească. Ierarh de seamă al ţării, a fost prezent la momente importante ale vieţilor celor doi domnitori români, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Îi va fi povăţuit la vremuri de cumpănă, binecuvântat la momente de bucurie pricinuite de naşteri de prunci sau căsătorii şi întărit când sufletul le era cernit de pierderea celor dragi.

Letopiseţul Cantacuzinesc“ scrie că Şerban Cantacuzino (1678-1688) „au intrat în scaun în Bucureşti în ziua bogoiavleniei domnului nostru Iisus Hristos, mesiţa ghenar 6 dni, leatul 7187 (1679, n.r.)“. Prima măsură luată de noul domn, conform cronicii de casă a Cantacuzinilor, este chemarea din surghiun a mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti. Fost egumen al Mănăstirii Argeşului, Teodosie a păstorit Mitropolia Ţării Româneşti în două rânduri, în anii 1668-1672 şi 1679-1708. Toma G. Bulat a lansat o opinie conform căreia ar fi aparţinut unei familii de români de peste Carpaţi, stabiliţi în zona Râmnicului din satul transilvănean Veştem. Probabil din acest motiv îl regăsim în cronici şi cu numele Teodosie „Veştemeanul“. Sprijinit de boierii Cantacuzini, ierarhul român a avut de suferit atunci când ţara era condusă de domnitori potrivnici acestora. Pr. dr. Florin Şerbănescu arată că „îndată după alegerea sa, Teodosie a fost, precum stă mărturie textul din ‹‹Condica Sfântă›› a Mitropoliei, cel dintâi mitropolit al Ţării Româneşti care a rostit, în calitate de ipopsifiu, Crezul în limba română“. În timpul păstoririi sale, domnitorul român Radu Leon a emis  hrisovul din 8 iunie 1668 prin care consfinţea strămutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti şi stabilirea reşedinţei întâistătătorului eparhiei la Mănăstirea „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, actuala Catedrală patriarhală.

În timpul domnitorului Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672), mitropolitul Teodosie a făcut parte din divanul care a reabilitat imaginea postelnicului Constantin Cantacuzino, condamnat şi executat la 20 septembrie 1663 la Mănăstirea Snagov, în urma complotului vornicului Stroe Leurdeanul pe lângă domnul Grigore Ghica (1660-1664). Apropierea de familia Cantacuzinilor a dus la îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan atunci când pe tronul Ţării Româneşti a revenit Grigore Ghica (1672-1673), reprezentant al boierilor Băleni. La 24 iunie 1672, Teodosie a fost surghiunit la Mănăstirea Tismana, scaunul de mitropolit fiind oferit episcopului Râmnicului. Pr. dr. Florin Şerbănescu afirmă că episcopul Varlaam al Râmnicului „a refuzat să-l primească, socotind faptul ca fiind urmarea unei nedreptăţi făcute lui Teodosie“. Timp de câteva luni, mitropolit al Ţării Româneşti a fost Dionisie, iar după moartea acestuia, episcopul Varlaam al Râmnicului a fost instalat mitropolit „cu sila“ din ordinul lui Grigore Ghica.

Rechemat la slujirea de mitropolit după şapte ani de exil

Până a începe relatarea celor „câte s-au întâmplat în zilele acestui domn“, „Letopiseţul Cantacuzinesc“ descrie prima măsură luată de Şerban Cantacuzino: „Au venit episcopii şi toţi egumenii şi toată ţara de s-au închinat la domnul Şărban-vodă. Şi au trimis şi la vlădica Theodosie de l-au adus den Tismeana, de unde era la opreală. Şi viind, ş-au cerşut judecată pentru scoaterea lui de la Mitropolie. Şi aşa, îndată au trimis Şărban-vodă jalba vlădicăi Theodosie ca să aibă judecată şi îndreptare de la biserica cea mare, fiind patriiarh chir Dionisie. Şi îndată au trimis pre vlădica de la Maramonia şi pre Ianache, marele logofăt al marei biserici. Şi viind, au strâns Şărban-vodă mare sobor de arhierei ai ţării şi de alţi arhierei carii se întâmplase atunci aici, şi toţi egumenii din toată ţara şi cu toată boierimea. Şi aşa stând amândoi de faţă, vlădica Theodosie şi vlădica Varlaam, ş-au spus toată jalba vlădica Theodosie. Şi rămâind vlădica Varlaam de judecată ş-au pus cârja pre masă înaintea domnului şi a tot săborul. Şi luând cârja domnul, au dat-o vlădicăi Theodosie. Şi l-au trimis la Mitropolie cu mare cinste, marţi, în săptămâna cea mare, înaintea Paştilor, mesiţa april 26 dni, văleatul 7187 (1679 - n.r.)“. Aşadar, un sobor al ierarhilor români întrunit la 15/26 aprilie 1679 în Bucureşti cu reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice a rejudecat pricina pentru care Teodosie fusese alungat, şi considerând-o nefondată, l-a reaşezat mitropolit.

Colaborator al domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu

A doua arhipăstorire a mitropolitului Teodosie la Bucureşti a coincis cu două domnii stabile şi rodnice pentru societatea şi cultura românească. În perioada 1679-1708, ierarhul român a colaborat armonios cu domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi cu domnul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Ca mitropolit al ţării, a supravegheat ridicarea ctitoriilor voievodale ale vremii, pe care le-a sfinţit, fiind astfel martor al împământenirii stilului brâncovenesc în arta românească. Mitropolitul Teodosie a ctitorit două lăcaşuri de cult în Râmnicu Vâlcea, zonă în care se născuse. Pe când se întorcea la Bucureşti de la Mănăstirea Cozia, mitropolitul a aflat Schitul Cetăţuia din Râmnic în ruină, hotărând ridicarea din temelie a bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“. Lăcaşul, ridicat între anii 1677 şi 1680, a fost închinat ca metoc Mitropoliei Ţării Româneşti. În anul 1681, mitropolitul a rezidit din temelie Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Râmnic. În volumul „Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti - ctitoriile şi mormintele lor“ se arată că în timpul păstoririi sale „au apărut zeci de titluri de carte bisericească de cult, ori de învăţătură şi apărare a Ortodoxiei în limbile română, greacă, slavonă şi arabă“ şi „după câţiva ani de mari strădanii cărturăreşti şi tipografice, în toamna anului 1688, aceeaşi tipografie a dat Bisericii şi culturii româneşti renumita Biblie care a avut şi are, până astăzi, însemnătatea fundamentală a primei ediţii integrale a Sfintei Scripturi apărută în limba română“. Mitropolitul Teodosie a suportat chiar costurile scoaterii de sub teasc a unor cărţi de cult la tipografia din Bucureşti, după cum se arată în pagina de titlu a unui Liturghier din anul 1680, cu tipic în româneşte şi slujbă în slavoneşte: „Den porunca şi osârdia, cum şi cheltuiala mitropolitului“.

La 27 ianuarie 1708, la vârsta de 87 de ani, s-a mutat la Domnul mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. Slujba de înmormântare a fost săvârşită de un sobor de ierarhi români şi străini, din care au făcut parte şi patriarhii Gherasim Paladas al Alexandriei şi Hrisant Notaras al Ierusalimului. A fost depus spre odihnă veşnică într-un mormânt săpat la răsărit de altarul Catedralei mitropolitane. În prezent, lângă absida Catedralei patriarhale din Bucureşti, pe locul mormântului său, se află un stâlp din piatră ce poartă în vârf o cruce şi are la bază inscripţia: „Răposat-au în Domnul preasfinţitul mitropolit chir Teodosie la anul 7216, ghen. 27 zile, la a 87 pl. de ani a vieţii sale în zilele prealuminatului domn Io Constantin Voevod, păstorind turma lui Hs. ani 39 şi 9 luni, şi s-au îngropat aice: 1708“.