Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

vineri, martie 27, 2015

Povestea tâmplarului și a celor doi frați

Doi fraţi buni au crescut în dragoste și frățietate încă de mici. Maturizându-se și căsătorindu-se și-au ridicat gospodării alăturate, așa cum le stă bine unor frați buni. După ceva timp a apărut un conflict un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. „Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.” „Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.” Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie.
Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: „Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. „Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.” „Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.” 
OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI !” (Isaac Newton).

joi, martie 26, 2015

”Mai este valabil astăzi conceptul de moarte cerebrală?” de domnul Emanuil Panagópoulos FACS, Profesor de Chirurgie, Director al Clinicii de Chirurgie a Spitalului ”Sfântul Sava” din Atena ( din cadrul coferinței cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”- GRECIA 2013)

Transplanturile de organe au fost inițiate la începuturile deceniului ’60. Pe atunci trebuia soluționate două probleme. Pe de o parte, organele prelevate de la morți reprezentau grefe inadecvate și nefuncționale, iar, pe de altă parte, prelevarea de organe umane înainte de constatarea morții era un act condamnat prin lege. Pentru a putea continua transplanturilor trebuia să se găsească o soluție. Și soluția s-a găsit prin schimbarea definiției morții și stabilirea ei în momentul dinaintea încetării definitive a funcționării organismului. Comisia ad-hoc a Facultății de Medicină de la Harvard a pus semnul de egalitate între coma ireversibilă, care este o stare de viață, cu moartea, și în 1968 a născocit noțiunea de ”moartea cerebrală”.
[…]
Însă, transformări fiziologice se manifestă doar la oameni vii, iar nu la morți. Transformare post-mortem nu este decât descompunerea. Are, așadar, vreo logică  opinia despre existența transformărilor fiziologice post-mortem pe care este chemată medicina să le abordeze? Un alt titlu: ”Reacții hemodinamice la bolnavi donatori aflați în moarte cerebrală” [4]. Articolul se referă la bolnavi morți cerebral. Însă, un bolnav nu poate să fie mort, iar nu mort nu poate să fie bolnav. Un indiciu al confuziei pe care a creat-o termenul de ”moarte cerebrală” este și faptul că în primii ani de după consacrarea termenului de ”moarte cerebrală”, în textele de medicină, morții cerebrali erau caracterizați drept ”cadavre vii” sau ”cadavre cu puls cardiac” sau chiar, într-un mod întru totul depreciativ, ”preparate cardio-respiratorii”. Cum este însă posibil ca cineva să le definească drept cadavre și, în același timp, să fie și viu sau să aibă inimă cu puls și în funcțiune?
Pe parcursul dezbaterilor cu privire la ”moartea cerebrală” la un moment dat s-a pus întrebarea: De ce moartea cerebrală este echivalată cu moartea biologică? Care este baza biologică pentru această echivalare? Răspunsul care s-a dat a fost următorul: Creierul alcătuiește principalul organ coordonator, care coordonează funcționarea celorlalte organe având ca rezultat menținerea unității funcționale a organismului. Prin urmare, distrugerea creierului implică dereglarea funcționării celorlalte organe și conduce, treptat, organismul la moarte.
Reacțiile împotriva conceptului de moarte cerebrală au început aproape imediat după consacrarea acestuia, însă mulți ani mai târziu, în 1998, un articol cu titlul: ”Moarte cerebrală cronică. Meta-analiză și consecințe conceptuale” [5], a tulburat apele. Alan Shewmon, profesor de neurologie la Universitatea UCLA din Los Angeles, studiind 70 de cazuri deplin verificate de indivizi morți cerebral a ajuns la următoarea concluzie: ”fenomenul morții cerebrale cronice sugerează că unitatea integratoare a unui organism compus, adică funcționarea organismului ca întreg, este o caracteristică înnăscută, nelocalizabilă, holistică, care se realizează prin interacțiunea reciprocă a tuturor părților. Nu avem de-a face cu o coordonare de sus în jos, impusă dintr-un loc anume, din creier, asupra sumei pasive a organelor. Rolul creierului nu este acela de coordonator central, fără de care trupul își pierde unitatea și încetează să mai alcătuiască un organism viu. Prin urmare, pierderea unității integrative nu este, firește, un motiv care să susțină identificarea morții cerebrale cu moartea organismului”. Articolul acesta a constituit o lovitură puternică dată fundamentelor morții cerebrale, pentru că nega baza biologică pe care se sprijinea întregul edificiu al morții cerebrale. Răsturnarea pe care a adus-o acest articol a fost atât de serioasă, încât a obligat periodicul respectiv să publice în același număr un editorial cu un titlu mai puțin obișnuit: ”Morții nu sunt bolnavi în stadiu terminal” [6], semnat de Ronald Cranford, un excepțional profesor de neurologie, susținător al morții cerebrale, specialist pe teme de pierdere a cunoștinței. Scrie în editorial: ”articolul lui Shewmon și argumentația extinsă bazată pe cazurile pe care le-a examinat el însuși, în corelație cu neliniștile teoretice din ultimii ani ale oamenilor de știință pune serioase semne de întrebare cu privire la validitatea descompunerii trupești ca temei al echivalării morții cerebrale cu moartea și justifică continuarea cercetărilor asupra acestei chestiuni”.
A urmat o serie de articole în periodice medicale și de bioetică care confirmă valabilitatea acestei poziții. S-au scris și cărți care combat conceptul de moarte cerebrală, cum sunt: ”Definiția morții. Controverse contemporane” [7], editată în 1999; ”Dincolo de moartea cerebrală. Cazul adus ca argument împotriva criteriilor întemeiate pe funcționarea creierului în definirea morții omului” [8], apărută în 2000; ”Finis vitae. Moartea cerebrală este încă viață?”, editată în 2006 în limba italiană, iar în 2009 în limba engleză [9]. Această ultimă carte este o antologie de 18 articole, semnate de medici de diferite specialități, bioeticieni, juriști, filosofi și un episcop, care prezintă și analizează cu argumente opoziția lor față de identificarea morții cerebrale cu moartea individului.
În 2008 este convocată Comisia Prezidențială de Bioetică a SUA cu misiunea de a studia controversele cu privire la definiția morții.
Comisia Prezidențială, după dezbateri de mai multe luni, publică în decembrie 2008 un text oficial de 123 de pagini, cu titlul: ”Controverse cu privire la stabilirea morții. Cartea albă a Comisiei Prezidențiale de Bioetică” [10].
Comisia înlocuiește termenul de ”moarte cerebrală” cu termenul de ”total brain failure” – insuficiență funcțională totală a creierului –, pentru că îl consideră neutru din punct de vedere filosofic, din punct de vedere fiziologic mai clar și delimitează diagnosticul atribuit de stabilirea morții. De asemenea, comisia recunoaște că există controverse cu privire la valabilitatea definiției morții pe criterii neurologice, de vreme ce unii consideră moartea cerebrală ca fiind foarte limitativă pentru nevoile transplanturilor și alții se tem că moartea cerebrală poate să nu fie echivalentă cu moartea individului. Conform comisiei, pentru soluționarea chestiunii ar exista două căi. Prima presupune acceptarea incertitudinii existente cu privire la definirea morții, acceptare că nu există o argumentație biologică satisfăcătoare și, în sfârșit, respingerea definirii morții pe criterii neurologice, indiferent ce poate implica acest lucru pentru continuarea transplanturilor. A doua cale presupune susținerea concepției existente asupra definirii morții pe criterii neurologice și căutarea unei justificări mai bune și mai valide, care să susțină continuarea folosirii criteriului neurologic pentru a stabili când e mort individul. Comisia a urmat a doua cale și a formulat o noua justificarea a conceptului morții cerebrale, după cum urmează:
Un organism viu, ca să funcționeze ca întreg și să continue să supraviețuiască, se impune să exercite o funcție fundamentală și de importanță vitală, aceea a schimburilor cu mediul, care îi asigură conservarea. Premisă a acestor schimburi este existența a trei capacități fundamentale ale organismului:
  1. Deschiderea către mediul de la care primește stimuli și reacția la stimuli.
  2. Capacitatea de a acționa în mediu pentru a prelua selectiv elementele necesare supraviețuirii sale.
  3. Existența unei simț interior fundamental al necesității, care determină organismul la aceste schimburi.
Comisia s-a concentrat asupra respirației automate și asupra menținerii cunoștinței ca fiind cele două căi critice, prin care organismul viu realizează schimburile cu mediul.
Conform Comisiei, individul cu insuficiență totală a creierului a pierdut deschiderea fundamentală față de mediu și capacitatea de a reacționa la acesta pentru folosul propriu. Există o pierdere a cunoștinței și o incapacitate de obținere și de consum a elementelor necesare vieții, precum respirația, hrana și apa. În fine, a pierdut funcția fundamentală a schimbului cu mediul și, prin urmare, acest individ trebuie considerat mort.
Această poziție a Comisiei de Bioetică a fost puternic criticată, pe baza următoarelor puncte principale:
  1. Este clar că abordarea aceasta este mai mult filosofică și mai puțin fiziologico-biologică.
  2. Ignoră alte acțiuni fundamentale ale organismului viu, precum autoconservarea prin intermediul homeostazei interne, care există la mortul cerebral.
  3. Embrionul, chiar dacă nu are un contact conștient cu mediul înconjurător, nu respiră și nu are simțul intern al nevoii de respirație, este considerat totuși un organism viu.
  4. Deși individul aflat în insuficiență cerebrală nu are, conform comisiei, contact cu mediul, are însă schimburi cu acesta. Cicatrizarea rănilor, combaterea infecților, reacția la rana provocată de o intervenție chirurgicală, continuarea sarcinii și altele, constituie indicii ale schimburilor cu mediul.
  5. Nu poate fi susținută cu argumente absența simțului intern al nevoii de respirație automată, pentru că aceasta poate exista, dar să nu poată fi manifestată datorită lezării centrului respirației.
Trei dintre cei 15 membri ai comisiei nu au fost de acord cu concluziile comisiei și fiecare dintre aceștia a redactat câte o declarație personală, introdusă la sfârșitul textului oficial ca declarație personală. Printre cei trei membri care și-au manifesta dezaprobarea față de concluzii s-a numărat însuși președintele comisiei, foarte cunoscutul profesor de bioetică Edmund Pellegrino. Întrebat fiind cum este posibil ca președintele unei comisii să nu fie de acord cu concluziile acelei comisii, acesta a răspuns: ”Ca președinte am avut obligația să asigur buna funcționare și caracterul științific al desfășurării dezbaterilor, încă și faptul ca concluziile să exprime opinia majorității. Ca individ însă, am propria mea poziție”.
În declarația sa personală, Pellegrino menționează printre altele:
”Până acum, orice definire a morții se baza pe criterii clinice, care sunt discutabile, deși nici aceste criterii necesare nu sunt satisfăcătoare ca atare pentru definirea morții. În sfârșit, provocarea etică principală pentru orice protocol de transplant este să oferi darul vieții unui om, fără însă să iei viața altui om. Până când se vor destrăma incertitudinile și imprecizia spectrului viață-moarte, sfatul etic al filosofului Haas Jonas trebuie să ne fie călăuză în orice protocol de transplant. Nu cunoaștem cu certitudine”, continuă Pellegrino, ”linia delimitatoare dintre viață și moarte și o simplă definiție nu înlocuiește cunoașterea propriu-zisă. În plus, avem destule date potrivit cărora starea menținută artificial a individului bolnav aflat în comă este încă cea de viață, e adevărat, la un nivel mult sub normal. În această situație de extremă ignoranță și îndoială în care ne aflăm astăzi, singura cale pe care o avem de urmat este să înclinăm către răspunsul că în aceste cazuri mai degrabă avem de-a face cu o stare a vieții, decât cu o stare a morții”.
[…]
Până azi însă nu există nici consimțământul întregului comunității științifice, nici nu s-a ajuns la certitudine cu privire la echivalarea morții cerebrale cu moartea.
În octombrie 2009, periodicul Nature a publicat un editorial cu titlul ”Definind moartea” [11]. În articol se menționează: ”În fapt, din nefericire, medicii știu că atunci când declară mort un om menținut în viață prin mijloace artificiale, de obicei se supun spiritului, iar nu literei legii. Moartea cerebrală se definește ca încetare ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral”. În această definiție sunt problematici toți termenii acesteia, adică ”ireversibilitate”, ”toate funcțiile” și ”întregul creier”. Termenul de ”ireversibilitate” este problematic, pentru că nu poate constitui un criteriu al morții, câtă vreme moartea este un criteriu al ireversibilității absolute. Cât trebuie așteptat că să se confirme că starea este ireversibilă? 24 de ore cât vroiau primele protocoale? 6 ore cât vroiau următoarele? 6 ore sau 0 ore, dat fiind faptul că ultima indicație a Academiei Americane de Neurologie este că nu este nevoie de o reexaminare pentru a se confirma moartea cerebrală? Starea este ireversibilă prin ea însăși sau datorită neputinței noastre științifice provizorii? Reversibilitatea este o noțiune relativă și nu poate constitui un criteriu al morții. Susținătorii morții cerebrale consideră că mortul cerebral este mort, pentru că starea lui este ireversibilă. Totuși ”ireversibilul” exprimă o prognoză și echivalarea acestei prognoze cu rezultatul prognozei constituie o eroare de logică. Faptul că cineva va muri nu poate fi echivalat cu faptul că acel cineva este deja mort. Problematică este de asemenea și expresia ”toate funcțiile”, deoarece astăzi cunoaștem că într-un procent considerabil de morți cerebrali există o funcționare cerebrală recesivă. Problematică este și expresia ”întregul creier”, dat fiind faptul că studiile patologico-anatomice pe creiere de morți cerebral au arătat că pe zone extinse ale creierului se manifestă activitate biochimică, cu tot ce presupune aceasta. Articolul propune: ”a venit vremea pentru o dezbatere serioasă cu privire la reformularea legilor care îi împing pe medici la o formă de înșelăciune. Legea trebuie schimbată pentru a descrie cu mai multă exactitate și onestitate modul în care va fi stabilită moartea în practica clinică”.
În ianuarie 2010, periodicul Neurology al Academiei Americane de Neurologie, într-un articol cu titlul ”Caracterul variabil al indicațiilor de stabilire a morții cerebrale în institutele de neurologie din SUA” [12], s-a menționat în cercetarea care a avut loc în cunoscute institute de neurologie că diferitele definiții ale morții cerebrale nu sunt în acord unele cu altele. Cu alte cuvinte, fiecare institut își are propriile criterii. În toamna lui 2010, într-un periodic de medicină legală s-a publicat un articol cu titlul: ”Moartea, moartea cerebrală și limitele științei. De ce ideea de moarte a întregului creier constituie o politică publică eronată” [13]. Articolul susține că această politică publică este eronată și se impune o reconsiderare a acesteia. În 2010, într-un alt periodic de medicină legală, s-a publicat un articol cu titlul: ”Putem să manipulăm adevărul? Mituri juridice în definirea morții” [14]. Autorii articolului menționează: ”Astăzi, medicii definesc moarte bazându-se pe diagnosticul insuficienței totale a creierului sau așteptând puțin după încetarea circulației sângelui. Există dovezi că baza conceptuală a acestei abordări a stabilirii morții este fundamental eronată și este departe de noțiunea biologică a morții și de concepția comună despre moarte. În orice caz, discuția importantă despre definirea morții din bibliografia medicală și științifică nu informează publicul că actuala definiție a morții, ca moarte cerebrală, nu demonstrează suficient că individul a murit. Pare improbabil că această informație va mai rămâne multă vreme tăinuită”. În ianuarie 2012, periodicul britanic de anesteziologie a publicat un editorial cu titlul ”Moartea cerebrală. Este vremea pentru un acord la nivel internațional” [15]. Articolul susține: ”Deși au trecut mai bine de 40 de ani de când noțiunea de moarte cerebrală a intrat în practica clinică, multe dintre controversele legate de această chestiune nu au fost lămurite. Acestea cuprind legătura morții cerebrale cu moartea întregii persoane, divergențele internaționale privitoare la terminologie și la criteriile de definire a morții cerebrale și la legăturile indestructibile ale morții cerebrale cu donările de organe”.
În toamna lui 2012, profesorul de neurologie Alan Shewmon a publicat în numărul din toamnă al periodicului Communio. International Catholic Review, număr dedicat definirii morții, un articol cu titlul ”Nu mori decât o singură dată. De ce moartea cerebrală nu este moartea ființei umane” [16]. În cele 70 de pagini ale articolului care conține o bogată bibliografie medicală și nu numai, demonstrează că moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu moartea omului, care este una și unică. Între altele, scrie în articol: ”nu există absolut nici un motiv filosofic sau științific, pentru a presupune că moartea cerebrală, în orice caz totală și ireversibilă, este ipso facto moartea ființei umane ca atare. Integritate trupească constitutivă minimă care se cere pentru existența unui organism uman însuflețit poate exista fără intermedierea creierului”. Articolul arată indirect, dar clar, că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritate trupească și, ca urmare, viață. Shewmon, în articolul său din 1998, a vorbit despre o caracteristică înnăscută, nelocalizabilă, holistă care alcătuiește unitatea funcțională a organismului, câtă vreme în articolul din 2012 arată mai concret că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritatea trupească și, ca atare, viață, fiind de acord astfel cu concepția ortodoxă că viața biologică este rezultatul lucrării de-viață-făcătoare a sufletului. Caracteristica înnăscută, nelocalizabilă și holistă a lui Shewmon trimite la suflet, care deține aceleași caracteristici, este și acesta înnăscut, pentru că există de la concepere, este nelocalizabil, deoarece, potrivit Sfântului Grigorie Palama: ”Totuși, sufletul a fost creat conținând trupul, sufletul este peste tot în trup, nu într-un loc anume, nici conținut de trup, ci sufletul conținând trupul și cuprinzându-l și dându-i viață, având chipul lui Dumnezeu” [17], și are caracter holistic, dat fiind faptul că viața, care este cauza caracterului holistic, este ceva dincolo și mai presus de suma funcțiilor diferitelor organe.
Foarte recent, profesorul de neurologie James Berbat, într-un articol retrospectiv cu titlul ”Controverse cu privire la definirea și stabilirea morții în terapia intensivă” [18], care a fost publicat mai întâi în format electronic pe data de 19.02.2013, prezintă controversele curente cu privire la moartea cerebrală, dintre care una este dacă această definire a morții este consecventă din punct de vedere conceptual.
Mulți dintre susținătorii morții cerebrale afirmă că moartea cerebrală este moarte, deoarece conține prognoza morții și nimeni nu și-a revenit din această stare. Însă pe internet s-au publicat anumite cazuri de bolnavi morți cerebral care și-au revenit. Cel mai recent exemplu este cel al Carinei Melchior, în vârstă de 19 ani, din Danemarca. În urmă cu câteva luni s-a prezentat la televiziune în Danemarca un documentar despre cazul ei, care a produs multe dezbateri, în urma cărora 500 de oameni și-au retras numele de pe listele de donatori de organe.
Profesorul de pediatrie Ari Joffe, de la Universitatea Alberta din Canada, scrie în articolul său cu titlul ”Etica donării și a transplantului. Sunt definițiile morții denaturate pentru a favoriza transplantul de organe?” [19]: ”întrebarea nu este dacă donatorii de organe sunt morți, pentru că nu sunt morți. Întrebarea este în ce măsură pot fi prelevate organe înainte de moarte de la bolnavi pentru care avem prognoza morții și, prin urmare, prelevarea organelor lor va constitui cu siguranță o cauză a morții lor. Părerea mea este că acesta este lucrul care constituie realitatea curentă și acest lucru trebuie discutat de urgență. Prelevarea organelor înainte de moarte constituie oare o violare a respectului față de persoană, care este folosită ca instrument?”.
Problematic este și chestiunea anesteziei din timpul prelevării de organe, după cum reiese dintr-un editorial pe această temă, cu titlul ”Anestezia pentru donarea de organe la cei care au suferit moartea trunchiului cerebral. De ce deranjează?” [20], publicat în anul 2000 în periodiculAnaesthesia. Dar până și creatorul conceptului de moarte a trunchiului cerebral, neurologul Konstantinos Pállis, din Marea Britanie, afirmă într-un articol din 1996 că donatorilor de organe trebuie să li se facă anestezie exact în același mod în care se face bolnavilor care se află în deplinătatea simțurilor [21]. Comunitatea Anesteziologică este dezbinată în această privință. Unii anesteziști administrează o anestezie completă, ca să evite reacțiile la trauma provocată de intervenția chirurgicală, exact așa cum se procedează cu bolnavii vii, iar alții nu fac această anestezie, dar suprimă aceste reacții prin alte mijloace. Cu toate acestea, este o realitate faptul că pe durata prelevării de organe participă și anestezistul care se îngrijește de administrarea de lichide, uneori și de sânge, și de administrarea de medicamente care menține stabilă și la un nivel satisfăcător funcționarea inimii, circulația sângelui și diureza, până la prelevarea inimii, care este, de altfel, și ultimul organ prelevat.
Ce este, în definitiv, mortul cerebral? Desigur, nu este cadavru, pentru că nu are caracteristicile cadavrului, nici pe acelea ale individului abia decedat, prin urmare, referirea la ”transplanturi de la cadavre”, la ”donatori cadavru” și la ”organe de la cadavru” sunt absolut înșelătoare și ascund adevărul. Mortul cerebral este un om grav bolnav, care se îndreaptă spre moarte, moarte care va avea loc ca evoluție firească a respectivei stări de boală, fie datorită deconectării de la aparatul de respirație artificială, fie datorită prelevării organelor respectivului bolnav. După cum s-a scris foarte inteligent, mortul cerebral este unul suficient de mort, ca să poată fi îngropat, dar, în același timp, suficient de viu, ca să poată fi un donator de organe
Este valabil, așadar, conceptul de moarte cerebrală? Răspunsul, din câte s-au spus, este, evident, nu! Îndoielile, obiecțiile și lipsa certitudinii în echivalarea morții cerebrale cu moartea biologică nu au fost încă clarificate. Moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu implacabilul sfârșit biologic al omului. La 45 de ani de la crearea și consacrarea acestui concept, moartea cerebrală rămâne un punct controversat, o rană deschisă pentru medicină, bioetică, filosofie, teologie și pentru Biserică.
Traducere Tatiana Petrache (G.O.)
Note
  1.   MITA GIACOMINI. A Change of the Heart and a Change of Mind? Technology and the Redefinition of Death in 1968. Soc. Sci. Med. 33: 1465-82, 1997.
  2.   A Definition of Irreversible Coma. Report of the Ad Hoc Committee of the Harvard Medical School to Examine the Definition of Brain Death. JAMA 205: 85-88, 1968.
  3.   POWER B M. The Physiological Changes Associated with Brain Death. Current Concepts and Implications for Treatment of the Brain Dead Organ Donor. Anaesth. Intens. Care 23: 26-36, 1995.
  4.   WETZEL RC, SETZEL N, STIFF JL, ROGERS MC. Hemodynamic Responses in Brain Dead Organ Donors Patients. Anesth. Analg. 64: 125-8, 1985.
  5.   SHEWMON ALAN. Chronic Brain Death. Meta-Analysis and Conceptual Consequencies. Neurology 51:1538-1545, 1998.
  6.   CRANFORD RONALD. Even the Dead are not Terminally Ill Anymore. Editorial. Neurology 51:1530-31, 1998.
  7.    THE DEFINITION OF DEATH. CONTEMPORARY CONTROVERSIES. Younger Stuart, Arnold Robert, Schapiro Rennie (Eds) Baltimore: Johns Hopkins University Press 1999.
  8.   BEYOND BRAIN DEATH. The Case Against Brain Based Criteria for Human Death.
Potts Michael, Byrne PA, Nilges RG (Eds). Kluwer Academic Publishers 2000.
  1.   FINIS VITAE. IS Brain Death Still Life? Poberto de Mattei (Ed) Rubettino: Consiglio Nationale delle Ricerche, Jan 2006.
  2.   CONTROVERSIES IN THE DETERMINATION OF DEATH. A WHITE PAPER BY THE PRESIDENT’S COUNCIL ON BIOETHICS. December 2008.
  3.   DELIMITING DEATH. Editorial. Nature, 1 October 2009.
  4.   GREER M DAVID ET ALS. Variability of Brain Death Determination Guidelines in Leading US Neurological Institutions. Neurology 70: 284-89, Jan 22, 2010.
  5.   NAIR-COLLINS M. Death, Brain Death, and the Limits of Science: Why the Whole-Brain Concept of Death is Flawed Public Policy. J Law Med Ethics 38/3:667-83, Fall 2010.
  6.   SHAH SEEMA and MILLER FRANKLIN. Can We Handle Truth? Legal Fictions in the Determination of Death. Amer J Law and Medicine 36/4: 2010.
  7.   SMITH M. Brain Death. Time for International Consensus. Editorial. Brit. Anaesth. 108, Suppl. 1, Jan 2012
  8.   SHEWMON ALAN. You Only Die Once: Why Brain Death is not the Death Of a Human Being. COMMUNIO: International Catholic Review vol39, no3, Fall2012.
  9.   ΓΡΗΓΟΡΙΟΥ ΠΑΛΑΜΑ. Κέφ. Φυσικά, Θεολογικὰ κλπ, Φιλοκαλία, Ἔκδ. «Ἀστήρ» 1976 , Τόμ. Δ’, Σέλ.156,κέφ. Ξα’.
  10.   BERNAT JAMES. Controversies in defining and determining death in Critical care. Nature Review Neurology 39/3:164-173 (March 2013).
  11.   ARI JOFFE. The Ethics of Donation and Transplantation. Are Definition Of Death Being Distorted for Organ Donation? Philosophy, Ethics and Humanities in Medicine, 2: 18, 2007.
  12.   YOUNG PJ, MATTA BF. Anaesthesia for Organ Donation in the Brainstem Dead. Why Bother? Anaesthesia 55: 105-106, 2000.
PALLIS C, HARLEY DH. Organ Donors Should Receive Anaesthesia in Exactly the Same Way as a Sentient Patient. ABC of Brainstem Death. 2nd Edition, London. BJM Publishing Group,

miercuri, martie 25, 2015

Sarbatoarea Bunei Vestiri


“Frati crestini,
Ne aflam in sarbatoarea Bunei Vestiri, aceasta sarbatoare de primavara. S-a vorbit aseara despre aceasta sarbatoare, si astazi la Sfanta Liturghie, si as vrea sa adaug si eu ceva in seara aceasta. Mai intai as vrea sa va spun ceva despre orasul Maicii Domnului, despre acel Nazaret al carui nume il stim din copilarie (…).
Mai intai, Tara sfanta, aceasta tara a lui Iisus si a profetilor este pe malul Mediteranei, intre Mediterana si Iordan. Are trei provincii: Iudeea, partea de sud, unde este Ierusalimul, Samaria, partea de mijloc si Galileea, partea de nord.
In partea de nord, in susul acestei Galilei, estemuntele Carmel, in care sfantul proroc Ilie a adus jertfa sa faimoasa care nu se poate uita, intr-un moment de mare criza religioasa, in veacul al VII-lea inainte de Hristos. Deci Carmelul, un podis muntos, cam asa cum este podisul Ardealului, care si iarna are iarba si flori, fiind aproape de Mediterana, care trimite caldura ei binecuvantata si asupra acestei regiuni muntoase. Tot in aceasta Galileea, partea de nord a Palestinei, partea catre Iordania de astazi, deci catre rasarit, este marginita de Marea Galileii sau a Ghenizaretului, pe care Iisus si pescarii lui, sfintii apostoli, adeseori o strabateau in lung si in lat. Adeseori vedem pescarii, sfintii apostoli si ai lor, pescuind in acesta mare care are foarte multi pesti. Si atunci ca si acum, barci strabat in toate sensurile aceasta mare a Galileii care este o mare limpede, insa cu foarte multi curenti, incat adeseori apa se misca, la cea mai usoara adiere a vantului se fac valuri marisoare. Daca este un vant mai puternic, valurile se ridica sus de tot. In acea noapte de neuitat, cand apostolii veneau de dincolo de mare, deci din Iordania de astazi, catre Capernaum, s-a starnit furtuna, incat s-au spaimantat ca se ineaca. Iisus dormea la carma. Si Il scoala pe Iisus: Doamne, scoala, ajuta-ne, ca pierim!”1. Valurile aruncau apa in corabie. Aceasta este Marea Galileii sau Marea Ghenizaretului. In aceasta regiune, un fel de Bucovina a noastra, sunt mai multe orase; orasul principal este Nazaretul. Si mai este un oras, Cana, Cana Galileii, unde Iisus a facut prima minune, unde a schimbat apa in vin.
Nazaretul este un orasel destul de mare astazi. Pe vremea Mantuitorului era micut, era un sat. In cei doua mii de ani de crestinism, acest sat a crescut si are infatisarea unui oras. Este construit pe un fel de amfiteatru. Partea lui de sud este inalta. Sus de tot sunt niste paduri care continua acest amfiteatru, incat toate casele de pe aceasta inaltime privesc catre rasarit si toate primesc soarele in fata lor in orice inceput de zi. De acolo de sus se vede in departare muntele Hermonului, de care aminteste psalmistul2. Acest munte al Hermonului are aproape toata vremea zapada pe toata creasta lui alba: in mai am vazut zapada pe creasta lui. In acest oras Nazaret acum sunt si blocuri. Partea de sus se cheama Illit Nazaret si in partea de apus a Nazaretului sunt multi romani, insa si evrei si rusi, refugiati acolo. In piata din Nazaret am intalnit multi evrei romani. Nu stiam cum sa ma descurc cu limba si aud vorbind romaneste! Sigur, bucuria mea si a oricarui roman.
Nazaretul este plin de biserici. Toate bisericile au hramul de astazi, al Bunei Vestiri. Dimineata, cand incepe Liturghia, se aude un cor intreg de clopote. In cinstea Maicii Sfinte, fara indoiala, toate poarta hramul Bunei Vestiri. In centrul Nazaretului este o catedrala mare, mai mare decat toate bisericile, cu acelasi hram, catolica, construita acum vreo saizeci de ani, catedrala cu etaj. In partea de sus sunt niste panouri mari, incat fiecare dintre popoarele mari ale lumii crestine are cate un panou acolo, [pe care a pictat] fiecare ce a vrut, in fresca sau in mozaic. Jos, la parter, este o ingraditura, un fel de gardut din metal si inauntru este o scara care coboara. Acolo este vechea locuinta a Maicii Sfinte si a batranului Iosif, unde a crescut Iisus. Sunt niste casute mici de pamant, parte ruinate, insa se stie ca acolo a fost locuinta Sfintei Fecioare, unde a locuit Pruncul Iisus. In curtea acestei biserici este un atelier unde a lucrat Iosif teslarul. Si Iisus a invatat meseria de teslar in copilaria lui, incat cand Iisus era aproape de majoratul biblic, adica implinea treizeci de ani, era cunoscut sub aceste doua nume: Iisus fiul Mariei sau Iisus teslarul, fiul teslarului, al logodnicului, al batranului Iosif. Este si astazi acest atelier, fiind marturie a ceea ce a fost acum aproape doua mii de ani.
La marginea Nazaretului este o biserica ortodoxa, catedrala orasului Nazaret, pictata de curand de niste pictori romani care acum lucreaza in Cipru3. In aceasta biserica (…), spre nord, se face un fel de culoar, se coboara spre rasarit si acolo este un izvor. E un izvor cu marmura imprejurul lui, marmura care dateaza de pe vremea sfintilor imparati Constantin si Elena, inca de atunci, de pe vremea sfintei Elena, ca ea a ctitorit mai multe biserici in Tara sfanta. Pe vremea Maicii Domnului izvorul era liber, adica nu era nici un fel de constructie in jurul lui sau deasupra lui. Acum este biserica, aceasta catedrala. La acest izvor venea Maica Domnului si lua apa pentru parintii ei si pentru ea, dupa aceea pentru Pruncul Iisus, pentru copilul Iisus care a fost crescut in Nazaret, la distanta destul de mare. Era singurul izvor cu vana puternica in Nazaret; se numea Izvorul Fecioarei. Si acum la fel.
In ghidurile de acolo am intalnit precizarea ca Buna Vestire a Maicii Domnului s-a intamplat tocmai in momentul cand era la apa aici4. Maica Domnului avea acest obicei, inca din Templu, sa se roage continuu. Ajungand la apa, se ruga ca de obicei. In acel moment a aparut arhanghelul Gavriil si i-a spus ce stim din Evanghelia sfantului Luca5. Acolo a avut loc Buna Vestire, langa acest izvor al Fecioarei, al Maicii Domnului; de acolo si pana la Ierusalim sunt 100 de km.
Maica Domnului era inspaimantata de aceasta veste extraordinara, ca se va naste prin dansa Fiul lui Dumnezeu. Maica Domnului s-a inspaimantat de inger nu pentru ca ii era frica de ingeri. Acest arhanghel o ajutase pe Maica Domnului, hranind-o in Templu, timp de doisprezece ani. De la trei ani pana la cincisprezece, cat a stat acolo in Templu, arhanghelul Gavriil ii aducea in Sfanta Sfintelor mancare, hrana cereasca. Asa spune in Viataei, in evangheliile apocrife pe care le avem, in special in Evanghelia sfantului Iacov, unde este vorba despre viata Maicii Domnului, tainica viata a Maicii Domnului. Deci ea cunostea pe acest arhanghel, insas-a inspaimantat de aceasta veste nemaiauzita pana atunci, ca Dumnezeu se va naste prin ea. Si primind aceasta stire, prin acel cuvant Fie dupa cuvantul tau”, a plecat repede in sud, mai jos de Ierusalim, adica la vara sa Elisabeta, pentru ca i-a spus arhanghelul Gavriil: „Iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea si e in a sasea luna acum“. Deci „nu e un lucru cu neputinta la Dumnezeu ce ti-am vestit tie. Se va intampla si cu tine asa ceva“.
Atunci ea a plecat cu graba la Elisabeta, in orasul sfantului Ioan Botezatorul. Acolo Maica Domnului a stat trei luni. Era sfanta Elisabeta in a sasea luna si cand era gata sa nasca, Sfanta Fecioara a plecat din nou la Nazaret. In timpul cat a stat acolo, sfanta Fecioara, fiind tanara, ajuta la gospodarirea acestei case de batrani, Zaharia si Elisabeta. Si intre altele, aducea apa — in Tara sfanta este o problema, sunt rare fantanile cu apa dulce, apa vie, adica nu apa din cisterna, ci apa din izvor. Parintii sfantului Ioan Botezatorul locuiau sus, pe o panta, in platou. Era mai greu de ajuns. Erau niste carari care urcau. Si acum se urca greu, atunci insa era si mai greu. Jos, la poalele acestei inaltimi este si astazi un izvor, de la care Maica Sfanta aducea apa acestei familii; se cheama si astazi Izvorul Fecioarei.S-a intors apoi in Nazaret Maica Sfanta si si-a continuat viata in casa parintilor sai, de fapt a rudeniilor sale, parintii ei murisera (…).
Acum, ca incheiere, vreau sa va citesc cateva lucruri din Invatatura de credinta a Bisericii noastre ortodoxe.
Cand Fecioara a raspuns catre arhanghel: «Iata roaba Domnului sunt, fie mie dupa cuvantul tau», atunci trupul Mantuitorului Iisus Hristos S-a urzit in pantecele Preasfintei Fecioare Maria, prin impreuna—lucrarea Duhului Sfant. Atunci numaidecat...”
Spune Învatatura de credinta: S-a facut om desavarsit cu toate partile Sale, cu trup omenesc si suflet cuvantator, unite cu dumnezeirea in una si aceeasi Persoana. El era si om adevarat si Dumnezeu adevarat. Faptul ca Sfanta Fecioara Maria s-a invrednicit a fi Maica lui Dumnezeu (…), reparand greseala stramoasei noastre Eva, cea de demult, nascand pe Mantuitorul Hristos, ne indeamna a o cinsti ca pe Maica lui Dumnezeu, asa cum ne invata si cum canta sfanta Biserica.
De asemenea, faptul ca inainte de nastere, in timpul nasterii si dupa nastere a ramas Fecioara curata, este al doilea motiv pentru care noi, crestinii, o cinstim pe Maica Domnului, de-a pururea Fecioara. Lipsa de pacate personale, in afara de pacatul originar — mostenit de la parinti si de care a fost curatita in ziua Bunei Vestiri -, ca astazi,
indata ce a primit sa devina Nascatoare de Dumnezeu, prin acel cuvant «Fie dupa cuvantul tau» — aceasta nevinovatie a vietii sale personale i-a adus atributul de Sfanta si Preasfanta si Preacurata. Pentru ca Sfanta Fecioara Maria s-a dovedit a fi mijlocitoarea crestinilor pe langa Fiul sau, Unul nascut, ducand rugaciunile noastre la Dumnezeu, noi crestinii ii aducem multumire si-i adresam intotdeauna rugaciunile noastre, ca uneia ce este plina de dar, mai presus de toti sfintii, mai presus de heruvimii si serafimii cei mai apropiati de Sfanta Treime“.
O cinstim pe Maica Domnului si ne rugam ei, pentru ca tot ce am pierdut prin Eva, adica nevinovatia, raiul, harul, familia sfanta, pe Insusi Dumnezeu, le-am redobandit, sau le putem redobandi prin Maica Domnului.
Maica Domnului se afla la hotarul ce desparte creatura de Creator. Ea este «inaltime neajunsa de gandurile omenesti», cum o canta Acatistul ei, si «adancime nevazuta de ochii ingeresti», purtatoarea curatiei, aratarea Duhului Sfant si inceputul faptuirii duhovnicesti. Este modelul desavarsirii si al sfinteniei, modelul catre care trebuie sa tinda intreaga fire creata“.
Aceasta este credinta Bisericii noastre in Maica Domnului. Asa ne-a fost lasata de sfintii apostoli, asa am mostenit-o de la strabunii nostri si aceasta este Maica cea duhovniceasca a lumii intregi, cu care s-a hranit neamul nostru in veacurile zbuciumatei sale istorii. Pe Nascatoarea de Dumnezeu cu Pruncul in brate au zugravit-o iconarii nostri, au invaluit-o in nori de tamaie si de rugaciune preotii nostri. Au privit-o pe catapeteasma parintii si strabunii nostri, au tinut-o la capatai mamele noastre, au iubit-o si au cantat-o copiii nostri, sarutand-o, au implorat-o si au preamarit-o neam de neamul nostru.
Mergand pe urmele strabunilor nostri, sa le imitam si noi evlavia, taria credintei. Sa avem si noi in aceeasi cinste pe Maica Domnului, asa cum au avut-o ei. S-o chemam in viata noastra de toate zilele si sa-i spunem in rugaciune incurcaturile noastre, necazurile noastre, durerile, suferintele noastre, ca si ea a avut necazuri multe si grele si ne aude si ne intelege si ne poate ajuta cu adevarat, mijlocind pentru noi catre Bunul nostru Mantuitor. Sa cinstim sarbatorile ei, sa imitam pe cat se poate viata ei sfanta, smerenia ei, rabdarea ei, bunatatea ei de mama, sfintenia vietii sale adevarate. Sa ne rugam ei sa ne ajute sa intelegem bine invataturile sfintei Evanghelii, sa traim dupa poruncile Fiului sau si Dumnezeului nostru si sa ne rugam ei sa ne lumineze mintea si toate simtirile noastre sufletesti si trupesti, ca sa simtim si noi cu adevarat in viata noastra adierile Duhului Sfant, Sfintitorul si Mangaietorul care ne mangaie durerile, alina tulburarile noastre, sa ne sfinteasca si sa ne lumineze viata noastra intreaga.
Maica Domnului, Stapana prea buna si preacurata si binecuvantata, care esti plina de dar si poti face tot binele, tu ne stii viata noastra, cunosti dorul nostru de bine, neputintele noastre le cunosti si necazurile de asemenea le stii: dezleaga-le precum vrei. Pe toate le poti, cate le voiesti.
Amin”.
1 Matei 8,25; Marcu 4,38; Luca 8,24.
2 Ps. 28,6; 41,8; 88,13; 132,3
3 Mihail, Gavril şi Nicolae Moroşanu, 1977-1978.
4 După Protoevanghelia lui Iacov, XI, 1.
5 Luca 1, 28-38.
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/24/buna-vestire-predica-parintelui-sofian-boghiu/

miercuri, martie 11, 2015

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce


       Potrivit traditiei crestine, Sfanta Crucear fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: "Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele" (Isaia 60, 13). Acest "loc" unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.


        "Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!"

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.

Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos. 

Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea "Legenda de Aur". Acesta, in legenda numita "Viata lui Adam", spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din "pomul cunoasterii binelui si a raului", din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.
Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.

Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.
Teodor Danalache

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/