„De ce numai popii ortodocşi sunt burtoşi?!”

Daniel VINCA

Literatura română consacră un portret dual preotului ortodox: ba a fost de-a lungul istoriei un apostol al păstrării identităţii naţionale, un coagulant al inteligenţei de la sate, ba e un umflat, nesătul, mai plin de păcate lumeşti decât un sat întreg. De unde şi vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa!”.

De vreo câţiva ani, imagine gri a preotului a devenit mai mult neagră. Plecând de la realităţii sau situaţii exagerate, de la unele cazuri concrete (de preoţi filmaţi beţi, care lasă mortul pe masă până nu-şi primesc preţul – uneori exorbitant – pentru înmormântare) sau de retrocedări măcar discutabile în favoarea Bisericii ortodoxe, folclorul contemporan, mai ales cel de pe net, a transformat preotul ortodox – doar pe cel ortodox! – într-un fel de vinovat de serviciu.

Sunt deja clasice coperţile de pe facebook, cu popi ortodocşi, musai cu cruci uriaşe pe piept, desenaţi într-o atitudinea sfidătoare, în antiteză cu problemele din sănătate sau din învăţământ. Adică avem un stat laic dar popimea e de vină pentru lipsa de resurse sau pentru proasta gestionare a acestora în Sănătatea şi În Învăţământ. Popimea îmbuibată – plină de averi, de păduri retrocedate etc – e ţapul ispăşitor, dar musai popimea ortodoxă! Cam acesta e mesajul care, cu obstinaţie, e băgat pe gât consumatorului de ştiri sau de facebook.

Nu sunt avocatul preoţilor. Sunt ortodox, dar în niciun caz unul prea zelos. Dar am ochi, văd, cercetez, mă întreb şi mă minunez. Nu ştiu exact, pe procente, cât mai deţine BOR din turma generală românească de enoriaşi. Oricum e majoritară şi, aşa, pentru a avea un instrument de lucru voi spune că ortodocşii sunt în România vreo 75-80%, catolicii – vreo 15%, restul – alte religii sau culte.

Hai să vă arat ce am observat eu în aceste mesaje:

1.”Biserica nu plăteşte impozite pe clădiri şi pe activităţile/afacerile derulate!”. Acesta e unul din mesaje şi e însoţit, constant, fie de imaginea unui popă obez, fie de a unuia care coboară dintr-o maşină scumpă. Nu analizez eu acum dacă trebuie să plătească sau nu Biserica impozite ci spun un alt adevăr: scutirea de impozite prevăzută de Codul Fiscal românesc nu se referă doar la Biserica ortodoxă ci la toate bisericile şi cultele din România. Adică nu plătesc impozite nici ortodocşii, dar nici catolicii, nici musulmanii, nici penticostalii, nici adventiştii. Dar poza care însoţeşte mesajul, sau critica, sau înjurătura referitoare la acest subiect e doar cu preotul ortodox. Am auzit şi replica „da popii ortodocşi îs mai mulţi!”. Aşa o fi, dar dacă tot dezbatem subiectul „pro sau contra impozitării Bisericii” de ce să nu punem în poză (că, na!, trebuie şi poză!), 7 popi ortodocşi, unul catolic şi vreo doi pastori?

2.”Vrem spitale, nu catedrale!” – e iar un mesaj care aşează în antiteza din poză un salon mizer de spital versus proiectul Catedralei Neamului (lucios, parcă e poleit cu aur). Sau un pacient care trage să moară versus rotofeiul de popă ortodox… Din nou nu intru în dezbaterea pe fond dar, pentru că imediat se vine şi cu comparaţia „multe biserici, puţine spitale”, trebuie să vedem şi dincolo de poză. Da, au fost construite în România multe biserici ortodoxe după Revoluţie. Parcă uneori într-un fel de elan nu tocmai bine calculat. Dar au fost construite la fel de multe – pe proporţia enoriaşilor existenţi – şi de către catolici şi de cultele neoprotestante. Sunt mai puţin moderne, frumoase sau curate lăcaşurile de închinăciune ale adventiştilor sau pentiscostalilor decât cele ale ortodocşilor?

Iar cacealmaua cu comparaţia dintre numărul de spitale şi cele de lăcaşe de cult (în poză musai biserică ortodoxă sau popă ortodox) este cel puţin sinistră. Să spunem, de frumuseţea discuţiei, că mâine vor mai fi construite încă 10.000 de spitale în România. Că s-ar întâmpla şi minunea de a fi dotate la standarde Vest! Cine va lucra în ele? Facem numai  în Neamţ vreo 80 de spitale, să fie câte unul în fiecare comună. O Biserică e deservită de un preot (rar 2), de un dascăl, un clopotar şi o băbuţă care vinde lumânări. Dar într-un spital modern nu mai lucrează ca pe vremuri 2 doftori care se pricep la toate. Nu! medicina modernă e foarte feliată, cu foarte multe specialităţi mari din care se desprind ramuri mai mici. Adică trebuie chirurgi, internişti, pediatri, anestezişti, ginecologi, orelişti, oftalmologi… Biserica nu funcţionează noaptea (doar de Înviere şi la anumite slujbe speciale), dar un spital trebuie să aibă asigurat personalul permanent. În trei ture. Adăugaţi la medici, plutoanele necesare de asistenţi, infirmere etc şi realizaţi că 10 facultăţi ca Spiru Haret nu vor reuşi să scoată pe bandă rulantă atâtea diplome.

Şi mai aruncaţi un ochi şi în alte ţări dar şi gândiţi: o biserică poate funcţiona (cu doi salariaţi, preotul şi cântăreţul bisericesc) în fiecare comună, ba chiar în fiecare sat. Dar să ai un spital dotat şi cu oamenii necesari în fiecare comună poate ar fi frumos dar e imposibil, ba chiar aberant.

De ce să-i înjurăm pe popi (doar pe cei ortodocşi, cum am mai spus) când ne lovim de o problemă în sistemul de Sănătate. Au făcut popii – da, ăia îmbuibaţii – ghidurile de proceduri medicale? Or fi având şi popii păcatele lor, dar au dat ei tunurile din Sănătate, alea cu echipamente cumpărate la preţ de cinci ori mai mari sau cu consumabile cumpărate (pe acte doar, că de multe ori nu au ajuns în magazii) cu vagonul dar care nu ajung la pârlitul de pacient? Preotul e de vină – şi mă refer la cazurile concrete – când sare calul şi nu citeşte stâlpii mortului până nu-şi umple buzunarul dar e tot el vinovat că un medic – iarăşi, vorbim pe cazuri punctuale – nu te bagă în sala de operaţie până nu pregăteşte mental pacientul şi familia că trebuie să cotizeze cu plicul?

Fix aceeaşi situaţie e pe comparaţia Biserici – şcoli. Şi în România – ca şi în statele din Vest – se centralizează învăţământul. Sporul demografic subunitar obligă la închiderea şcolilor din satele mici şi la transferul elevilor spre şcolile din centru. Pentru că altfel, cu clase de 5-6 elevi, se aplică (se aplica) învăţământul simultan, pentru că suplimentarea catedrelor însemna diluarea calităţii actului educaţional. E de vină Biserica (care, oficial, e împotriva avortului şi încurajează naşterile) că românii se înmulţesc mai cu zgârcenie şi de asta se închid şcolile mici?

3.”Popii ortodocşi circulă cu maşini scumpe!”. Drept e că acum 30 de ani sau 50 de ani, popa mergea cu şareta. Sau cu bicicleta. La fel mergea la ţară şi medicul, şi profesorul, şi veterinarul. Acum merg toţi cu automobilul. Am văzut şi preot cu Mercedes nou-nouţ dar am văzut şi în Dacie pârlită. Poate un pic de smerenie nu ar strica dar, la fel, e altă discuţie. Dar dacă tot vorbim de maşinile burtoşilor ortodocşi, preoţii catolici sau pastorii neoprotestanţi circulă cumva numai în Tico, Trabant şi Oltcit? Dar în coperţile de pe facebook („coperţi” fiind acele poze sau montaje grafice cu mesaje scrise pe ele) veţi vedea coborând din maşinile scumpe numai pe Preafericitul Daniel şi pe subalternii lui. De ce oare?

4.”Popii ortodocşi fac boacăne şi afaceri!”. Nu există pădure fără uscături (e de văzut şi procentul) dar un astfel de mesaj îi transformă, prin omisiune, pe reprezentanţii celorlalte religii în sfinţi. Da, am văzut filmări, am auzit informaţii cu situaţii cel puţin jenante în care s-au plasat unii preoţi ortodocşi. Dar oare catolicismul reprezintă – în tot şi în toate – raiul pe pământ? Scandalurile de la Vatican sau din alte colţuri ale lumii au cutremurat religia respectivă, episcopii din familia Borgia au devenit literatură ca şi urmaşii lor contemporani implicaţi în alte scandaluri dar asta nu înseamnă că toţi preoţii catolici de azi trebuie să ardă în focul iadului. La fel am auzit diverse legende şi despre Tirurile cu ajutoare aduse în ţară de diverşi pastori în care, pe jumătate erau haine pentru nevoiaşi iar în cealaltă jumătate, electronice care erau vândute la negru sau despre diversele afaceri (le mai ţineţi minte pe ale cu maşinile mai vechi de 8 ani?) trecute prin diverse fundaţii, dar, la fel, nu înseamnă că toţi pastorii trebuie înjuraţi…

Poate greşesc – şi departe de mine gândul de a pleda pro-preoţii ortodocşi în defavoarea liderilor spirituali din alte religii – dar concurenţa se manifestă şi pe această piaţă a credinţei (brr, cum sună!). În timp ce preoţii ortodocşi ar trebui doar să-şi conserve zestrea de enoriaşi, cultele mai nou apărute sau dezvoltate în România (inclusiv în Neamţ) trebuie să muncească pentru atragerea de enoriaşi. Altfel spus, pe piaţa tradiţional şi majoritar ortodoxă intră, tot mai acerb, concurenţa. Lozincile mai vechi sau mai noi („popa are mână doar de luat, nu şi de dat”) au, în oglindă, dărnicia şi iuţeala celorlalte culte în a sări în sprijinul oamenilor cu probleme. „Nu e obligatoriu să vă botezaţi la noi”, spun promotorii acestor culte. „Da de unde… Aşa îi atrag, îi cumpără!”, mai ripostează uneori preoţii ortodocşi când văd că li se împuţinează turma. Cât e adevăr şi cât nu în aceste afirmaţii rămâne la aprecierea fiecăruia.

Iar în acest război al replicilor, picătura chinezească turnată cu aceste mesaje virale prin care doar popii ortodocşi sunt burtoşi, beţivi, afemeiaţi, imorali – metoda fiind generalizarea unor cazuri punctuale – nu poate decât ajuta la transferul din religia în care a crescut Ion sau Gheorghe la una mai modernă. Sau – la fel ca în politică – să fie acea picătură care umple paharul pentru cei mai nehotorâţi în ale credinţei.

Personal, ca unul care urmăreşte (măcar câteva ore pe zi) facebook-ul  de mai bine de 8 ani, nu cred că toată această campanie e întâmplătoare. Sunt deja prea bătrân ca să cred în coincidenţe. Sau sa nu înţeleg rolul marketingului şi în acest domeniu.

Sincer vorbind, şi eu sunt de părere că Biserica Ortodoxă – în ciuda aurei de tradiţionalism şi conservatorism – trebuie să ţină pasul şi cu societatea şi cu vremurile. Sună ciudat, dar şi BOR mai are nevoie, în mesajul şi prestaţia publică, de câte un update. Capii BOR spun că fac asta dar tot timpul e loc de mai bine…

Iar ce vedem – şi în presă dar mai ales pe platformele libere de internet – nu e, până la urmă, decât o felie din fenomenul care, de secole, i-a încăierat pe oameni în războaie: lupta pentru pieţe de desfacere, pentru acces la materii prime ieftine. Iar în vremuri în care şi în statele laice politica şi votul se face şi cu indicaţii din altar sau din amvon, nimic nu trebuie să ne mai mire. Dar măcar să înţelegem de ce, în această perioadă, numai popii ortodocşi sunt burtoşi. Sau cum e cu marketingul în umbra Sfintei Cruci…

Sursa: http://vestea.net/

Cele 4 piersici (o pildă foarte frumoasă!)

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…

– Şi apoi?

– Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

– Nu ştiu.

– Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

– Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

– Nici eu nu ştiu, tătucă.

– Cum, şi tu ai vândut-o?

– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:

– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Din iunie 2015 a fost inaugurat Centrul de servicii funerare, „Simon Cirineanul” - Buzău

La Buzău a fost inaugurat, joi, 18 iunie 2015, Centrul de servicii funerare „Simon Cirineanul“. Slujba de binecuvântare a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. La eveniment au participat consilieri şi inspectori eparhiali, protopopi, dar şi cei care au sprijinit amenajarea spaţiului.

În cuvântul său, Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian a arătat scopul înfiinţării unui asemenea centru.

„Acest centru de servicii funerare nu urmăreşte un scop comercial în sine, ci unul social, pentru situaţii delicate, când anumite familii de creştini sunt foarte sărace, au grave probleme financiare, şi atunci noi venim în sprijinul lor, dar şi misionar, membrii familiei care se confruntă cu un astfel de eveniment şi vin aici având posibilitatea să primească un cuvânt de încurajare, de îmbărbătare, de întărire a nădejdii în Înviere. Dacă nu ne raportăm la cel plecat dintre noi ca la cineva cu care ne vom reîntâlni, când va rândui Dumnezeu, atunci nu putem să confirmăm credinţa pe care o mărturisim“, a spus Întâistătătorul Eparhiei de la Curbura Carpaţilor.

De asemenea, ierarhul i-a felicitat pe toţi cei care au supravegheat şi susţinut lucrările de renovare a edificiului.

„Felicităm pe cei ce s-au ostenit să ducă la bun sfârşit lucrările, pe care noi le-am binecuvântat astăzi, şi să ajute Dumnezeu ca acest centru să funcţioneze în condiţii normale, credincioşii să fie mulţumiţi şi cu toţii să dăm slavă lui Dumnezeu că putem să săvârşim şi astfel de lucruri. Mai reamintim faptul că centrul funcţionează întru totul statutar şi legal, fiind dotat cu toate cele necesare unei instituţii care desfăşoară o anumită activitate economică“, a precizat Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ciprian.

Centrul „Simon Cirineanul“ face parte din Sectorul Cimitire, monumente şi servicii funerare al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, care este coordonat de Dl Marian Gegea, inspector eparhial. Acest sector are ca scop buna administrare a cimitirelor parohiale şi mănăstireşti, precum şi asigurarea de servicii funerare adecvate.

2016 - Anul omagial al educaţiei religioase

2016 - Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit vineri, 1 ianuarie 2016, în Catedrala patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creștin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română:

          La propunerea noastră, în şedinţa de lucru din 28-29 octombrie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creștin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română.

          I. De ce este importantă educaţia religioasă a tineretului?

1.     Religia este lumină pentru înțelegerea universului şi a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalității, dreptății, păcii, solidarităţii,  înțelegerii  și comuniunii între oameni.    

2.     Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.

3.     Valorile oferite de educaţia religioasă sunt reper spiritual esenţial şi liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare.

4.     Predarea Religiei în Şcoală are valenţe educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa copiilor și a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, întrucât propune modele viabile de bunătate, sfinţenie și conviețuire umană.

5.     Întrucât libertatea reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea însă nu este indiferență spirituală, ci capacitate a omului de a alege valori spirituale, care îmbogățesc viaţa persoanei şi a comunității umane ^[1].

Promovarea educației religioase, care include deopotrivă evidențierea unor repere spirituale ca lumină pentru viață și a unei elementare culturi religioase, constituie şi un act de mărturisire a identității profunde a sufletului familiei românești și a tradiției învățământului românesc, care a început în școlile înființate de Biserică în apropierea lăcașurilor de cult.

Părinții copiilor înțeleg necesitatea intensificării cooperării dintre Familie, Biserică şi Şcoală, astfel încât educația religioasă primită acasă să fie consolidată în mod complementar prin educația copiilor şi a tinerilor în Şcoală şi în viaţa Bisericii. În această perspectivă, poate fi valorificat şi materializat cadrul oferit de parteneriatul dintre parohie şi școală, pentru ajutorarea elevilor din familiile sărace şi pentru desfăşurarea de activităţi educaționale artistice, social-culturale şi social-filantropice, mai ales în timpul vacanțelor şi al unor evenimente solemne cu semnificație națională sau patriotică.

În completarea orei de Religie, Patriarhia Română, prin proiectele „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala!”, doreşte să cultive legătura copiilor cu o comunitate vie, rugătoare, mărturisitoare şi solidară cu oamenii aflați în dificultate. Prin aceste proiecte ea se străduieşte să cultive în copii şi tineri duhul prieteniei și al comuniunii, să prevină abandonul şcolar în familiile sărace şi în cele în care părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. Prin birourile de cateheză parohială, prin taberele de copii pe care le organizează în cadrul acestor proiecte, Biserica doreşte să suplinească lipsa de afecţiune părintească, lipsa atmosferei de familie, descoperă copii talentaţi şi-i încurajează să-şi cultive talantul în folosul Bisericii și al societății.

Pentru Biserică şi societate, familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale copiilor. Familia creştină, compusă din bărbat, femeie şi copii, reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, a iubirii părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la divorţ, care are efecte dramatice pentru copii, la abandonul şcolar, la alcoolism şi la alte rele. De aceea, în educaţia copiilor şi a tinerilor, este mare nevoie de cooperare între Familie, Şcoală şi Biserică.

II. Cine a fost Sfântul Antim Ivireanul şi de ce este importantă comemorarea sa?

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Georgia (cca. 1650) și a fost stareţ al Mănăstirii Snagov (1694-1704), episcop al Râmnicului (1705-1708) și Mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716). Deşi de neam georgian, el a fost deosebit de ataşat de Biserica Ortodoxă din Ţara Românească. Lucrarea sa pastorală cea mai intensă a constat în editarea cărților liturgice, a lucrărilor de învățătură adresate poporului dreptcredincios și conducătorilor acestuia, dar și a cărţilor de îndrumare pentru preoți. Cărțile tipărite de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, în total 63 de volume, dintre care 21 în limba română, iar celelalte în greacă, slavonă, arabă şi georgiană, confirmă virtuțile şi calitățile sale de tipograf, prin nivelul desăvârşit al caligrafiei, al gravurii, al miniaturilor, dar mai ales prin profunzimea şi acurateţea teologică. A activat ca sfătuitor de încredere al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și coordonator în tipografii nou întemeiate, precum Tipografia domnească din București (1691-1694) sau tipografiile de la Mănăstirea Snagov (1694-1701), Bucureşti (1701-1705), Râmnic (1705-1708) şi Târgoviște (1708-1715, mutată la Bucureşti în anul 1715).

Cărțile de cult tipărite de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, în special Molitfelnicul de la Râmnic (1706) şi primul Liturghier complet în limba română, tipărit la Târgoviște în anul 1713, au marcat deplina biruinţă a limbii române în cultul Bisericii, înfăţișându-l pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul drept un veritabil creator de limbă liturgică și de literatură oratorică.

Sfântul Antim Ivireanul şi-a dedicat eforturile atât pentru educaţia clerului, prin lucrări precum Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (Târgoviște, 1710), cât şi pentru catehizarea credincioșilor, mai ales prin tezaurul său omiletic reprezentat de faimoasele sale Didahii, cuvinte de învățătură care au luminat pe credincioșii timpului său şi, în egală măsură, pe cei de astăzi, prin interpretări scripturistice pastorale şi prin îndemnul stăruitor de a citi permanent, de a înțelege şi a aprofunda cuvântul Sfintei Evanghelii. Sfântul Antim Ivireanul a tipărit și lucrări adresate clasei intelectuale și politice a vremii sale, precum Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (București, 1691) sau propria sa carte intitulată Sfătuiri creștine politice către Preacredinciosul Domn Ștefan Cantacuzino (București, 1715).

Dimensiunea panortodoxă a activităţii culturale a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul se descoperă şi în rolul pe care l-a avut prin acordarea unui ajutor deosebit altor popoare creştin-ortodoxe, aflate sub stăpânire otomană, pentru dezvoltarea culturală și spirituală a acestora, prin cărți tipărite în limbile greacă și slavonă, prin punerea bazelor primei tipografii cu caractere georgiene întemeiate la Tbilisi (cca. 1709) și prin dăruirea unei tipografii cu caractere arabe Patriarhiei de Antiohia (cca. 1706), după ce a tipărit la Mănăstirea Snagov prima carte în limba arabă din lume, Liturghierul greco-arab (1701).

Se cuvine a aminti și vrednicia deosebită a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul în ceea ce privește gospodărirea, administrarea și restaurarea locașurilor de cult din Țara Românească, printre care se regăsesc Mănăstirea Snagov – reparatăîn timpul păstoririi sale ca egumen (1696-1704) –, dar și Mănăstirile Strehaia, Surpatele, Cozia și Govora, de care s-a îngrijit în timpul păstoririi sale ca episcop al Râmnicului (1705-1708), încheindu-și activitatea cu ctitorirea monumentalei Mănăstiri a Tuturor Sfinților din București (1713-1715), zidire de suflet care a rămas cunoscută sub numele de Mănăstirea Antim, pentru care a realizat el însuși planul arhitectural al locașului de cult.

Pentru toate aceste lucrări de povățuire, de zidire sufleteascăși materială în cuprinsul Țării Românești şi în alte ţări, precum și ca o recunoaștere a vieții sale jertfelnice curmate prin moarte martirică pe malul râului Tungia (Bulgaria), petrecutăîn luna septembrie a anului 1716, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din data de 19-20 iunie 1992, canonizarea acestui mare ierarh. Proclamarea solemnă s-a făcut la data de 27 septembrie 1992, ziua prăznuirii sale.

În contextul în care efectele pozitive ale apariţiei tiparului şi ale circulaţiei mult mai facile a cărţii erau valorificate în Occidentul creştin prin tipărituri laice, în Răsăritul ortodox, activitatea de editare s-a axat mai ales pe cărţi religioase, liturgice şi biblice, marcând definitiv profilul spiritual şi cultural al întregului spaţiu ortodox. Astfel, tiparul a slujit Bisericii şi Biserica a slujit întregului popor prin ridicarea nivelului de cultură şi de spiritualitate. Se cuvine să amintim aici opera decultură şi teologie a tipografilor bisericeşti din spaţiul românesc (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania) care s-au ostenit, în condiţii foarte dificile, să editeze cuvântul Sfintei Scripturi, cărţi de cult şi de învăţătură în limba română.

Lucrării de povățuire și zidire sufletească a tinerilor prin participarea acestora la Sfintele Taine, prin catehizare continuăși prin implicarea lor activăîn lucrarea misionară a Bisericii, i se adaugă, așadar, și prețuirea marilor tipografi bisericeşti care s-au îngrijit de-a lungul secolelor de tipărirea de lucrări de certă valoare duhovnicească și de creșterea nivelului de educaţie a poporului român.

Urmând vrednicelor înaintași care au contribuit la formarea spirituală a copiilor, tinerilor şi adulților, să fim, la rândul nostru, exemple vii de educatori şi mărturisitori ai Evangheliei iubirii milostive a lui Iisus Hristos şi ai tradiţiei culturale ortodoxe româneşti, pentru ca astăzi cât mai mulţi tineri ortodocși români să sporeascăîn credinţă şi sfinţenie, în bucurie și fapte bune, spre slava lui Dumnezeu și folosul Bisericii Sale dreptmăritoare.

     

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

---

^[1] A se vedea LUMINĂ PENTRU VIAȚĂ. Importanța orei de Religie pentru educația copiilor și tinerilor, Apelul Consiliului Consultativ al Cultelor din România – 28.02.2015.

Scrisoarea către adolescenţi a Sfântului Vasile cel Mare

În primele secole creştine, în epoca în care comunitatea Bisericii, deşi în lume, tindea tot mai mult să se manifeste ca o entitate distinctă, cu rigori, valori, criterii, norme, năzuinţe evident superioare celor existente în spaţiul public (şi privat) al Antichităţii păgâne, una dintre marile dileme ale familiilor convertite la creştinism privea problema educaţiei copiilor/tinerilor. Concret, primele generaţii de creştini îşi puneau întrebarea dacă e bine sau nu să-şi trimită copiii să înveţe în şcolile publice păgâne.

Această dilemă privea mai ales aristocraţia creştină, întrucât vorbim despre o epocă în care problema educaţiei generalizate nu se punea nici măcar la nivel proiectiv. Pentru creştinii săraci, care primeau o educaţie elementară în cadrul familiei, Biserica a reprezentat şi un remarcabil factor educogen adăugat celei existente. Amintim doar de marii predicatori din primele secole, ale căror cuvântări (gratuite, spre deosebire de cele ale retorilor epocii) erau şi adevărate tratate de cultură generală. Părinţii din „secolul de aur“ au filtrat şi au urcat în amvonul Bisericii ştiinţa care se preda în academia păgână, făcând-o accesibilă maselor largi - un proces de culturalizare susţinut de Biserică şi despre care s-a vorbit prea puţin.

Revenind la dilema în care erau puse familiile aristocratice creştine de acum 2.000 de ani, de a-şi îndrepta sau nu copiii spre şcolile păgâne care, deşi se bucurau de un prestigiu deosebit, ar fi putut totuşi, prin cunoştinţele predate ori prin mediul eterogen, să afecteze moral pe copiii şi tinerii creştinilor, raţiunea şi echilibrul au triumfat. Această decizie a produs ulterior efecte formidabile, contribuind, în cele din urmă, indirect, însăşi triumful Bisericii.

În scrierile Părinţilor primelor două veacuri, nu se afirmă nicăieri, categoric, dacă e oportună sau nu prezenţa copiilor creştini în şcolile păgâne, probabil din cauza lipsei de alternativă sau poate pentru încrederea totală pe care o aveau creştinii de la începuturi în capacitatea Evangheliei de a converti şi de a-şi dovedi superioritatea faţă de alte moduri de a privi şi înţelege lucrurile. Totuşi, din loc în loc, apar discrete aprecieri pozitive la adresa învăţăturilor predate în şcolile antice. Faptul este explicabil prin aceea că înşişi cei mai remarcabili autori ai primelor două veacuri creştine, convertiţi la vârste mature, erau beneficiari ai şcolii păgâne. Dată fiind situaţia, concluzia nu putea fi decât una singură: şcoala păgână nu poate fi o piedică de netrecut în drumul spre Hristos.

„Să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul“

Cel care avea să ofere primul principiu ferm, clar în problema raportării la cultura păgână (implicit, viza şi şcoala care o prezenta şi perpetua) a fost Sfântul Vasile cel Mare (330-379): „Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm“.

Acest enunţ Sfântul Vasile cel Mare îl face în Omilia a XXII-a către tineri - Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni. Epistola este adresată unor „copii“ aflaţi în perioada de studii, vârstă care coincidea, cel mai probabil - atunci, ca şi acum -, cu cea a adolescenţei. Deşi în opera amintită destinatarii nu sunt menţionaţi, se face, totuşi, referire la o „înrudire de sânge“ cu adresanţii, fapt care conduce, logic, la concluzia că ar fi vorba despre rude (mai apropiate ori mai îndepărtate) ale ierarhului. Acest amănunt are relevanţă în context, întrucât putem presupune că, în epistola citată, Sfântul Vasile a investit maximum de atenţie, afecţiune, iar sfaturile se îndreaptă către nişte ţinte foarte bine cunoscute (un principiu pedagogic şi catehetic demn de urmat!), fapt care reiese cu prisosinţă pe parcursul textului. Poveţele Sfântului Vasile cel Mare nu par a fi determinate de evenimente pozitive ori negative din viaţa tinerilor vizaţi, ci, mai degrabă, din admiraţia autorului faţă de elanul tinerilor aflaţi înaintea oceanului de cunoştinţe ce li se deschide înainte, în spaţiul şcolar. Ceea ce-şi propune şi ceea ce încearcă Sfântul Vasile este să-i înzestreze pe entuziaştii şcolari măcar cu o busolă şi cu o hartă aproximativă a oceanului de cunoştinţe ce li se pune înainte.

„Nu sunt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane“

Sfântul Vasile atenţionează asupra faptului că mintea şi sufletul nu trebuie predate, încredinţate fără rezervă decât lui Hristos. În rest, în ceea ce-i priveşte pe autorii de texte profane ori cu provenienţă necreştină, este lansat avertismentul: „nu trebuie să daţi cu totul acestor băr-baţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte“.

Foarte interesant este că, venind vorba despre „cealaltă viaţă“, ierarhul capadocian recunoaşte că există în învăţătura creştină elemente care nu pot fi înţelese de cei mai tineri: „nu-i cu putinţă, din pricina vârstei voastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi“, iar ca alternativă şi pregătire pentru înţelegerea profunzimii Scripturii, Sfântul Vasile recunoaşte valoarea conţinuturilor educative necreştine, chiar îndemnând „să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre“.

În mod categoric, „nu sunt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane“, însă se cere spirit critic şi discernerea atentă între învăţăturile pozitive şi cele discutabile. De pildă, „când (poeţii - n.n.) vorbesc de faptele sau cuvintele bărbaţilor buni, să-i iubiţi, şi să-i imitaţi, şi mai ales să încercaţi să fiţi nişte oameni ca aceia“. Dimpotrivă, „nu vom lăuda pe poeţi nici când spun vorbe de ocară, nici când batjocoresc, nici când înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici când spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cântece neruşinate“.

După un „tur de forţă“ prin scrierile antice, spre a demonstra destinatarilor epistolei că au de-a face cu un „cunoscător“, Sfântul Vasile lansează încă un criteriu clar în selectarea diverşilor autori necreştini - măsura în care aceştia propovăduiesc virtutea, ca ţintă a căutărilor omului: „Aproape toţi scriitorii renumiţi prin înţelepciunea lor au lăudat, mai mult sau mai puţin, virtutea. Acestor scriitori se cade să le dăm crezare şi să căutăm să punem în practică cuvintele lor“.

„A căuta să fii elegant este tot atât de ruşinos ca a trăi în desfrâu“

Preocuparea tinerilor pentru înfăţişarea exterioară a fost dintotdeauna o constantă, fapt ce reiese şi din atenţionarea arhiereului capadocian: „A te îngriji de aranjatul părului şi de haine mai mult decât e necesar este, după cuvântul lui Diogene (Diogene Cinicul - 413-327 î.Hr. - n.n.), sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu ori a strica altora casele. Este, oare, vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una, şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?“.

Remarcăm nuanţele din observaţiile de mai sus, care nu sunt, de fapt, porunci, interziceri categorice, ci, mai degrabă, îndemnuri la maturitate, la raportarea faţă de elemente de modă (tunsoare, vestimentaţie) cu discernământ. Adică, „aranjatul părului“ nu este interzis, însă nici nu trebuie să devină o preocupare centrală. Tot aşa, în alegerea hainelor nu trebuie scăpat din vedere rostul primar al acestora. În fine, a fi „elegant şi a fi numit de alţii elegant“ nu se referă la maniere ori la conduita de bun-simţ, ci la tentaţia aproape irezistibilă a tinerilor de a fi „la modă“, de a-şi atrage admiraţia celorlalţi prin stilul vestimentar însuşit. Foarte probabil ca „eleganţa“ de care vorbeşte Sfântul Vasile să poată fi corelată cu faptul de a fi „cool“, noţiune atât de frecventă în limbajul valorizator al adolescenţilor de astăzi.

Dacă am încerca să creionăm un profil psihologic al tinerilor cărora li se adresează Sfântul Vasile cel Mare, probabil că rezultatul ar frapa prin similaritatea cu tinerii de la începutul secolului al XXI-lea. Atenţia ierarhului pentru argumentări rea-liste, convingătoare, tentante lasă să se înţeleagă faptul că adolescenţii de acum 17 veacuri erau la fel de insensibili la patetisme ori abordări moraliste ca şi cei de astăzi. Din acest motiv, Sfântul Vasile evită parcă noţiunile oarecum abstracte, cum ar fi cea de păcat, ci răsuceşte din exterior către interior setea pentru valoare şi pentru experienţă esenţială, în încercarea de a contracara pericolul eşuării în patimi, care, în perioada critică a transformării copilului în adult, par a avea substanţă metafizică. Dând dovadă de o fină cunoaştere a psihologiei adolescentului, Vasile cel Mare atrage atenţia asupra unor orizonturi ale „concreteţii“ fiinţei, care, deşi nu atât de evidente precum trupul, conţin ceea ce ne defineşte ca oameni: „A-ţi da toată silinţa ca trupul să fie mult prea îngrijit înseamnă a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi a nu înţelege porunca înţeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul; şi este nevoie de multă înţelepciune, cu ajutorul căreia fiecare dintre noi, oricare, ajunge să se cunoască pe el însuşi“.

„Boala de a fugi de oamenii cu gânduri bune“

Într-o vreme în care actuala industrie a divertismentului era, pur şi simplu, imposibil de imaginat, arhiereul capadocian atenţiona totuşi asupra efectului incitator ce rezultă din asocierea muzicii cu mesajul dăunător sufleteşte, atenţionând cât „de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un cântec desfrânat! De aceea trebuie să luaţi parte la această muzică la modă acum, tot atât de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă“.

Finalul deschis al epistolei aruncă o nouă lumină asupra pedagogului Vasile cel Mare, care este conştient că educaţia nu înseamnă proferare, cerinţă imperioasă, ci, mai ales, relaţie, că educarea tinerilor este un proces amplu, îndelungat, dar care trebuie să valorifice optim orice moment pentru a propune ideile, noţiunile esenţiale unei anumite etape de dezvoltare psihosomatică: „V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii“. În definitiv, construirea şi păstrarea unei relaţii de încredere cu tinerii este cea mai mare reuşită şi lucrul care trebuie să preocupe cel mai mult, de vreme ce autorul încheie scrisoarea cu următorul îndemn-rugăciune: „Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi niciodată cuprinşi de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune“.

În întreaga epistolă pulsează un ton condescendent şi blând, care dovedeşte că educaţia, mai ales educaţia tinerilor, se face cu dragoste şi cu smerenie din partea educatorului. Această atitudine, din partea unui spirit ferm, dar şi a unui mare ascet, cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, sugerează că voinţa, adesea îndărătnică şi, pe alocuri, egoistă, a adolescenţilor nu poate fi înduplecată decât în modul în care Hristos a înduplecat lumea: prin smerenie şi prin dragoste.

„E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul“

▲ Fragment din Omilia a XXII-a către tineri - Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni, a Sfântului Vasile cel Mare ▲

Omul înţelept trebuie să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi după glorie şi de a face pe placul mulţimii; trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare a vieţii, încât chiar dacă ar trebui să se împotrivească tuturor oamenilor, chiar de ar fi să rămână fără glorie şi să-şi pună viaţa în primejdie pentru bine, să nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune. În ce s-ar deosebi, oare, cel care nu are o purtare ca aceasta de acel sofist egiptean care, ori de câte ori voia, se prefăcea în plantă, în animal, în apă şi în orice altceva? Unul ca acesta va lăuda acum dreptatea înaintea celor ce o preţuiesc, iar mai târziu va vorbi împotriva ei, când simte că nedreptatea este aprobată. Aşa fac linguşitorii! Şi, după cum polipul ia culoarea pământului pe care stă, tot aşa şi un om ca acesta îşi schimbă gândirea după părerile celor cu care stă de vorbă.

Dar, toate acestea le vom învăţa mai bine din scrierile noastre. Cele spuse acum sunt numai o schiţă a virtuţii, scoasă din lucrările scriitorilor profani. Cei care strâng cu grijă folosul din fiecare lucru adaugă, ca fluviile cele mari, din toate părţile, multe la cele ce au. Cuvintele spuse de poet: „Adună puţin câte puţin“ nu se referă atât la creşterea bogăţiei, cât la înmulţirea cunoştinţelor. Când fiul lui Bias a plecat în Egipt şi l-a întrebat pe tatăl său ce să lucreze spre a-i face cât mai multă plăcere, Bias i-a spus: „Adună merinde pentru bătrâneţe!“. Bias a numit virtutea merinde, dar i-a pus hotare mici, că a amăgit folosul virtuţii numai la viaţa aceasta, pământească. Dar, chiar dacă mi-ai vorbi de bătrâneţea lui Tithon sau a lui Arganthonios, sau a lui Matusala al nostru, cel cu viaţa foarte lungă, despre care se spune că a trăit nouă sute şaptezeci de ani, chiar dacă ai măsura tot timpul de când sunt oameni pe pământ, aş râde ca de nişte păreri de copil gândindu-mă la timp, cât este de lung şi fără de bătrâneţe, al cărui sfârşit nu ni-l putem închipui, după cum, nu mai puţin, nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor.

Pentru această viaţă veşnică v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că e greu şi că e nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii. Voi însă, din cele trei feluri de boală ce există, să nu păreţi a suferi de o boală trupească ce nu se poate vindeca şi nici să nu aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sunt fără vindecare. Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor; cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care, în nici un chip, nu se poate vindeca nu primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune!

Sursa: http://ziarullumina.ro/